DE PRIMĂVARĂ

Chiar a venit primăvara! Îmi scot sufletul la soare şi mi-l legăn tălâmb de o creangă de cireş înflorit. Poate se usucă şi odată cu el îmi împietreşte şi dorul dement. Mă întorc pe dos şi las primăvara să mă frece cu sare şi să mă primenească.
Îmi strâng iubirile moarte de prin ungherele pustiului, le îngrămădesc într-un şanţ şi le dau foc. Ce fum gros, ce fum chinuitor îmi întunecă primăvara... dar nu mă pot abţine şi mă atârn pentru ultima oară, chinuit, la afumat. Poate mai primesc o mângâiere, poate o şoaptă, poate un zâmbet binevoitor...
Oasele iubirilor mele ard pustiite de blestemul meu de Neiubit...
Cireşul nu mai suportă, mă ridică printre crengile lui şi mă izbeşte cu putere de pământ. Urlă şi mă loveşte şi nu se opreşte până nu mă transformă în praf. A obosit să mă mai rabde, a obosit să-mi respire la nesfârşit nefericirea. Cheamă ploaia şi mă face noroi şi aruncă asupra mea infinitele copite ale cirezilor înspăimântate.
Spre seară, după ce am uitat cine sunt, cireşul m-a adunat fir cu fir şi a suflat vânt nou de primăvară peste mine.
Mi-am întins oasele noi printre florile lui albastre şi am coborât hai-hui din nou pe pământ.
Am tras un şut în nişte oase care-mi stăteau în cale şi am pornit către apus.
Soarele topindu-se în mare, pământul şi umbra mea din ce în ce mai mică îndreptându-se spe fericitul mâine...