Camera cocoşată ca o bătrână uitată de moarte pe o bancă de lemn într-un sat părăsit, abia mai răsufla, sprijinită pe pereţii galbeni, acoperiţi din loc în loc cu puf negru adus de umbra timpului fără viitor. Păianjeni uriaşi se năşteau din crăpăturile viguroase ce străbăteau fiecare perete de la un colţ la altul, până la inima împletită din ciment şi apă. Uneori, când camera cufundată în spasmele amintirilor ofta profund, crăpăturile prindeau viaţă animând păianjenii uriaşi desenaţi de arhitectura lor întunecată şi prevestitoare de moarte. Spărturile dintre pereţi şi podea erau atât de hâde şi de profunde, încât părea că pereţii nu se mai sprijină pe nimic şi se bălăbănesc în aer la fiecare tresărire a camerei. Podeaua căptuşită de-a lungul anilor de mii şi mii de urme ale tălpilor grăbite nu mai avea nici o culoare. Nici cel mai fin ochi nu ar fi putut identifica vreo nuanţă pe lemnul tânguitor şi scofâlcit.
Lumina se strecura hepatică prin ochiul de geam tulbure, bolnav de cataractă definitivă, şi se aşternea să moară sub particulele de praf iute.
Eram în sfârşit aici. În locul pe care l-am visat dintotdeauna. Din păcate camera e goală iar umbrele care trec pe lângă mine nu mă văd, aşa cum nu m-au văzut niciodată, nici măcar atunci când le cerşeam privirea prin ferestrele caselor de pe drumurile paşilor mei. Ce păcat că nu putem pune oamenii la păstrat, ca florile într-o carte.... Să poţi deschide din când în când coperţile şi să mângâi buzele sărutate atâţia ani, sau pleoapele care ascund o viaţă....Să-ţi apropii cartea de nas şi să respiri o lume de cearşafuri umede, săruturi în ploaie, piele înfiorată, travaliu şi lapte matern...
Mergeam în copilărie pe drumurile care legau casa părinţilor şi scolile mele şui şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la ferestrele caselor ce se înşirau nesfârşit către una din destinaţii. Nu-mi doream nimic mai mult decât un semn de la o ferastră, o fată care să îmi facă cu mâna şi care să mă cheme în universul ei. Ferestrele au rămas oarbe şi împietrite, nelăsând vreo chemare să mă smulgă din agonia paşilor mei.
Adolescenţa mi-a mărit ochii, intensitatea privirii şi puterea dorinţei, dar ferestrele erau de neclintit. Guvernante necruţătoare opreau orice vibraţie a sânilor de-abia înmuguriţi în spatele lor, să-mi scoată la vedere un chip care să-mi ceară atingerea primăverii pielii.
Toată viaţa am colindat lumea în lung şi în lat, căutând în peregrinările mele chemarea unei femei frumoase şi triste într-o cameră înaltă şi veche a unei case părăsite. Ii cunoşeam chipul, îi cunoşteam mirosul, îi simţeam pe buze textura pielii de sub părul strâns într-un coc spaniol, simţeam uneori sub talpă chiar şi vibraţia lemnului din duşumeaua păşită de ea. Ştiam că durerea ei nu putea fi stinsă decât într-un spasm ucigător, într-o încleştare a oaselor bântuite de poveşti cu iubiri furibunde şi morţi năprasnice, într-un ţipăt al pielii muşcate până în arterele pustiite de sângele închegat.
Nu am ştiut niciodată că şi ea mă căuta. Alerga în fiecare zi înnebunită către toate ferestrele caselor înşirate în drumul paşilor mei, lăsând pe feţele lor sticloase urmele degetelor ei lungi ca semn pentru ochii mei năuciţi de dor. Ţipătul dorului ei se spărgea de pleoapele definitiv închise ale ferestrelor ursuze, transformând în mii de cioburi numele meu sufocat între ziduri.
O singură secundă din viaţa mea i-am zărit semnul, prin oftatul de moarte al unei case uitate de istorie, într-un cartier aproape părăsit din apropierea cimitirului evreiesc... Inima mi-a bătut aşa de tare încât cred că au simţit-o şi morţii din apropiere, de vreme ce am văzut şi am auzit crucile cum vibrează. Sângele cred că mi-ar fi ajuns să umplu toate sufletele bătrânului cimitir şi să reîntorc în casele lor toată dragostea trupurilor sădite sub lespezi.
Niciodată nu am putut să îmi explic ce rădăcini m-au înfipt în acea secundă în inima pământului nelăsându-mi viaţa să urce pe scările bătrânei case, către sufletul îngheţat între ziduri, către semnul care mă chema să ardem până la alb pustietatea amintirilor noastre.
Forţa măruntaielor pământului şi smoala vâscoasă a viscerelor sale din care a fost plămădit şi trupul meu m-a pironit întreaga zi, oprindu-mi suflul şi topindu-mi amintirile.
Am plecat buimac neştiind ce s-a întâmplat în cele doisprezece ore cât a ţinut prima şi ultima secundă a vieţii mele.
Amintirea mi-a venit acum, când cei 80 de ani ai mei m-au purtat către locul în care m-am gândit să-mi mut existenţa, cimitirul evreiesc.
De data asta pământul nu m-a mai oprit să urc scările. Simt în camera asta un foşnet de aripi. Sunt sigur că este sufletul ei care m-a recunoscut. Este femeia mea frumoasă şi tristă aşteptându-mă în casa părăsită. Aşteaptă-mă puţin, îi spun. Cu ultimele puteri sparg in mii de cioburi ferestrele moarte ale casei. Foşnetul de aripi îşi ia zborul deasupra bătrânului cimitir. Alte case vechi îşi aşteaptă femeia frumoasă şi tristă şi alte ferestre ascuţite nasc doruri în sufletele care-şi poartă paşii pe străzile umbrite de tei magici.Mă întind pe duşumeaua care i-a purtat paşii şi aştept să plec spre alte drumuri cu case vechi.
Lumina se strecura hepatică prin ochiul de geam tulbure, bolnav de cataractă definitivă, şi se aşternea să moară sub particulele de praf iute.
Eram în sfârşit aici. În locul pe care l-am visat dintotdeauna. Din păcate camera e goală iar umbrele care trec pe lângă mine nu mă văd, aşa cum nu m-au văzut niciodată, nici măcar atunci când le cerşeam privirea prin ferestrele caselor de pe drumurile paşilor mei. Ce păcat că nu putem pune oamenii la păstrat, ca florile într-o carte.... Să poţi deschide din când în când coperţile şi să mângâi buzele sărutate atâţia ani, sau pleoapele care ascund o viaţă....Să-ţi apropii cartea de nas şi să respiri o lume de cearşafuri umede, săruturi în ploaie, piele înfiorată, travaliu şi lapte matern...
Mergeam în copilărie pe drumurile care legau casa părinţilor şi scolile mele şui şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la ferestrele caselor ce se înşirau nesfârşit către una din destinaţii. Nu-mi doream nimic mai mult decât un semn de la o ferastră, o fată care să îmi facă cu mâna şi care să mă cheme în universul ei. Ferestrele au rămas oarbe şi împietrite, nelăsând vreo chemare să mă smulgă din agonia paşilor mei.
Adolescenţa mi-a mărit ochii, intensitatea privirii şi puterea dorinţei, dar ferestrele erau de neclintit. Guvernante necruţătoare opreau orice vibraţie a sânilor de-abia înmuguriţi în spatele lor, să-mi scoată la vedere un chip care să-mi ceară atingerea primăverii pielii.
Toată viaţa am colindat lumea în lung şi în lat, căutând în peregrinările mele chemarea unei femei frumoase şi triste într-o cameră înaltă şi veche a unei case părăsite. Ii cunoşeam chipul, îi cunoşteam mirosul, îi simţeam pe buze textura pielii de sub părul strâns într-un coc spaniol, simţeam uneori sub talpă chiar şi vibraţia lemnului din duşumeaua păşită de ea. Ştiam că durerea ei nu putea fi stinsă decât într-un spasm ucigător, într-o încleştare a oaselor bântuite de poveşti cu iubiri furibunde şi morţi năprasnice, într-un ţipăt al pielii muşcate până în arterele pustiite de sângele închegat.
Nu am ştiut niciodată că şi ea mă căuta. Alerga în fiecare zi înnebunită către toate ferestrele caselor înşirate în drumul paşilor mei, lăsând pe feţele lor sticloase urmele degetelor ei lungi ca semn pentru ochii mei năuciţi de dor. Ţipătul dorului ei se spărgea de pleoapele definitiv închise ale ferestrelor ursuze, transformând în mii de cioburi numele meu sufocat între ziduri.
O singură secundă din viaţa mea i-am zărit semnul, prin oftatul de moarte al unei case uitate de istorie, într-un cartier aproape părăsit din apropierea cimitirului evreiesc... Inima mi-a bătut aşa de tare încât cred că au simţit-o şi morţii din apropiere, de vreme ce am văzut şi am auzit crucile cum vibrează. Sângele cred că mi-ar fi ajuns să umplu toate sufletele bătrânului cimitir şi să reîntorc în casele lor toată dragostea trupurilor sădite sub lespezi.
Niciodată nu am putut să îmi explic ce rădăcini m-au înfipt în acea secundă în inima pământului nelăsându-mi viaţa să urce pe scările bătrânei case, către sufletul îngheţat între ziduri, către semnul care mă chema să ardem până la alb pustietatea amintirilor noastre.
Forţa măruntaielor pământului şi smoala vâscoasă a viscerelor sale din care a fost plămădit şi trupul meu m-a pironit întreaga zi, oprindu-mi suflul şi topindu-mi amintirile.
Am plecat buimac neştiind ce s-a întâmplat în cele doisprezece ore cât a ţinut prima şi ultima secundă a vieţii mele.
Amintirea mi-a venit acum, când cei 80 de ani ai mei m-au purtat către locul în care m-am gândit să-mi mut existenţa, cimitirul evreiesc.
De data asta pământul nu m-a mai oprit să urc scările. Simt în camera asta un foşnet de aripi. Sunt sigur că este sufletul ei care m-a recunoscut. Este femeia mea frumoasă şi tristă aşteptându-mă în casa părăsită. Aşteaptă-mă puţin, îi spun. Cu ultimele puteri sparg in mii de cioburi ferestrele moarte ale casei. Foşnetul de aripi îşi ia zborul deasupra bătrânului cimitir. Alte case vechi îşi aşteaptă femeia frumoasă şi tristă şi alte ferestre ascuţite nasc doruri în sufletele care-şi poartă paşii pe străzile umbrite de tei magici.Mă întind pe duşumeaua care i-a purtat paşii şi aştept să plec spre alte drumuri cu case vechi.
