joi, 24 iulie 2008

Bucureştiul

Iubesc Bucureştiul pentru că este bunicul meu bătrân şi bolnav, care m-a iubit şi m-a ajutat să evadez din oraşul în care aerul stătea pe loc iar singurul zgomot existent era cel al creşterii ierbii. Mi-a dat libertatea şi încătuşarea, mi-a dat noaptea în zi şi ziua în noapte, mi-a arătat măreţia şi nimicnicia într-o singură privire. M-a învăţat să încerc viaţa cu dinţii şi să îmi dau seama dacă e de aur sau de tinichea.

Povestea de mai jos i-o dedic în întregime.

Bucureştiul zace grav bolnav pe masa de operaţie, într-un spital românesc fără ferestre şi colcăind de şobolani. Este năpădit de cancer, tumorile i se plimbă fluierând pe trotuare şi cangrenele îi împânzesc bulevardele. În spital e incredibil de cald. E zăpuşeală. Bucureştiul transpiră bere. Cearceafurile se îmbibă cu mirosul ieftin de bere la pet şi încep să se scurgă pe podea. Berea se ridică uşor, clipocind, până la nivelul gleznei infirmierilor năclăiţi şi plini de muci pe manşetele halatelor ponosite.
“E rost dă moarte frate” zise unul din ei aprinzându-şi o mahoarcă şi aruncând pachetul gol în balta de bere.
“Mai dă-l dreacu’ că n-o fi frate cu mama! Şi dacă trăieşte io cu ce m-aleg? Aşa, când o să vie ăia să-l ia, mai îmi pică şi mie d’o ciorbă, ceva acolo, nişte firfirei! Că cine crede ei că să bagă să le spele mortu, să-i îndrepte toate alea, să bage aina pă iel? ”.
“Auzi bă, da până moare ăsta mai ie nişte mititei dă luna trecută la doctor în frigider. Ş-aşa nu e nici dreacu p’aicea, hai să punem grătaru ăla, mâncăm şi noi ceva, ă? ”.
Infirmerii pun grătarul lângă Bucureşti şi-l aprind cu nişte galoşi de cauciuc şi câteva mâneci de halate date la casare. Fumul gros pătrunde printre castani, se scurge pe străzile odinioră străbătute de caleşti cu domniţe dantelate şi învăluie Calea Victoriei într-un miros iute de mici puturoşi. Tumorile voioase îşi rânjesc măselele îmbrăcate în aur şi îşi mângâie fericite burţile explodate de sub tricourile ridicate. Luciri de lanţuri de aur străluminează prin norul greu de fum.
Bucureştiul geme prin somul morfinic şi simte că sfârşitul îi este aproape. Amintirile îl fulgerează în sincope şi ca nişte imagini diapozitiv îi apar în minte locuri, oameni şi mirosuri de odinioară.
Infirmierii îşi sug măselele extrăgând bucăţile puturoase de mici de prin cariile putrede şi trăgând cu nesaţ din mahorcile lor iuţi. “Bucureeeeşti, Bucureeeeşti, oraş plin dă şmecheri eeeeşti ooooo. Bucureeeeşti, Bucureeeeşti toţi şmenarii tu îi creeeşti....”
Bucureştiul ar vrea să-şi astupe urechile pentru a-şi proteja resturile de timpane dar străzile lui ciuruite de excavatoare şi-au pierdut orice putere.
“Hai bă mori odată, dete dreacu’ că m-am plictisit” zise unul din infirmieri ştergându-şi botul unsuros cu o coajă de pâine mucegăită.
“Da’ lasă-l bă nu fii prost că dacă moare, moare o dată. Ne dă ăia ceva şi gata, ales bules, te-ai lins pă bot. Pă urmă tre să găsim altu’ că dă unde mai avem dă ghiozdan, ă? . Aşa mai bine las’ să mai chinuie, mai vine ăia ai lui mai ne dă şi nouă, mai dumăneală, mai vrăjeală, nu ştii cum zice Guţică, i-auzi ia: Nu sât şuţ nici cuţitaşîîî, Sât un şmecher dă oraşîîî, Pă fraieri îi păcăleştiiii, Dacă ştii să le vorbeştiii...
Când am intrat în camera de spital, mi-am găsit Bucureştiul trântit de pe pat în balta de bere ajunsă până la genunchi, cu bulevardele, parcuri şi străzile puţind a fum, a urină şi a mici, cu tumorile colcăind împreună cu şobolanii şi cu cangrenele întinse până în sufletele locuitorilor săi. Mi-am amintit cum mă salvase din oraşul pustiu, în care zidurile vorbeau între ele de plictiseală iar trenurile nu plecau şi nu veneau niciodată pentru că nimeni nu pleca şi nu venea niciodată acolo. Am început să plâng. Am venit prea târziu. Lacrimile mele nu fac decât să se amestece cu berea şi cu urina infirmierilor şi să cuprindă spitalul într-un lichid puturos şi galben. Bucureştiul pluteşte mort prin zeama infectă, aşteaptând pe Calea Victoriei întâlnirea cu domniţele dantelate de odinioară.

Niciun comentariu: