FRAGMENTE
Pe întâi noiembrie, duminică, era ziua mea. Tata avea ceva probleme la serviciu aşa că trebuia să stau la coadă. Mama vorbise cu el şi hotărâseră să-mi facă ziua acolo. A făcut în casă nişte prăjituri şi un tort de mere. I-am invitat pe Popa şi pe Adâr alături de cei cu care stăteam în fiecare zi la coadă: domnul Georgescu, nea Marin, nea Costel, tanti Nuţi şi tanti Florica. Tata a insistat s-o chemăm şi pe domnişoara Calomfirescu, profesoara de română. Mama a cam strâmbat din nas pentru că nu ştia dacă o să ne ajungă tortul, dar n-a avut încotro. Toată lumea s-a aşezat pe scăunele în jurul meu şi a început să înfulece la prăjituri. Ceilalţi din jur se uitau cu poftă.
- Cu ce-aţi făcut tortul, cu unt sau cu margarină? o întrebă pe mama o cucoană pofticioasă de pe lângă noi.
- Cu unt doamnă, răspunse mama mai mult şoptit să nu o audă toată lumea.
- Da’ unde-aţi găsit doamnă unt, că eu caut de o lună şi nu găsesc? Am fost şi la Bucureşti la cumnată-mea care lucrează la ICIL, dar mi-a spus că nu s-a făcut decât pentru export.
- Doamnă, am avut o jumătate de pachet şi o ţin de patru luni la frigider că ştiam că o să fie ziua lu’ ăsta micu’, drese mama busuiocu.
Ce să mai, o cam feştelise! Untul i-l dăduse tanti Rodica de la noi de pe scară, care lucra la fabrica de lapte. Mama îi dăduse la schimb un pachet de Kent primit de la Suzi pentru că o trimisese la o asistentă, pe care o cunoştea mama, s-o ajute într-o problemă.
- Îmmmmmm, ce frumos miros prăjiturile doamnă! zise o altă coţofană. Ce arome aţi pus la ele?
- Arome doamnă, de la Alimentara, îi răspunse mama furioasă pe lumea ce-şi aţintise toţi ochii asupra tortului şi prăjiturilor mele care nu ajungeau nici măcar pentru invitaţi.
Peste puţin timp coada a fost cuprinsă de fumul grătarelor oamenilor cu relaţii, iar cei de la coadă şi-au abătut atenţia de la prăjiturile mamei, la mirosul de carne sfârâind pe foc.
Tata a venit şi el peste puţin timp. Se întâlnise pe drum cu Fică Bubumanu - acordeonistu’ şi cu Dandone cu vioara şi venise cu ei la coadă. Erau cam afumaţi toţi trei. Dăduseră şi pe-acasă şi luaseră nişte ţuică din Moldova de la sora lu’ mama şi cred că se aghezmuiseră şi pe-acolo. Tata le-a zis să o cânte p-aia cu “Are tata un băiat”. Lăutarii l-au ascultat, dar eu simţeam că se uită la noi toată coada răsucită în jurul oraşului. Şi mama schimbase toate culorile curcubeului şi încă vreo zece, dar nu putea să-l certe pe tata în public. Lăutarii câtau de zor şi oamenii începuseră să ţopăie prin jur, ajutaţi de tata care le tot turna din damigeana de ţuică.
La un moment dat tata s-a oprit şi mi s-a părut că toţi oamenii din jur s-au oprit instantaneu, ca la un semnal. Mi se părea că şi vântul se oprise şi că nimeni nu mai respira. Toţi îl priveau pe tata care era înlemnit. Doar nările îi fremătau în vânt, iar ochii i se umpluseră de sânge. Aveam să aflu puţin mai târziu ce i se întâmplase. Un fir de miros de cotlete de porc îi intrase prin nas direct în creier şi îl paralizase de poftă.
După ce şi-a revenit, a strigat către lăutari să nu plece şi a dispărut imediat. A revenit într-o oră cu grataragiul de la Mioriţa, cârciuma cea mai de soi de la noi din oraş şi cu două pungi de cotlete de porc. Aveam să aflu mai târziu că le făcuse rost de la tanti Tudoriţa cu mari sacrificii. O minţise că sunt pentru o obligaţie foarte importantă.
Grătarul a fost încins imediat, acolo la marginea cozii. Mirosul de cotlete plutea peste coadă şi mi se părea că în mersul lui în lungul şi în latul cozii, ridica de nas oamenii de la pământ. Ochii tuturor erau sângerii. De poftă. Fiecare şi-a lăsat rând să plece până acasă să ia câte ceva de pus pe grătarul uriaş. Tata nu putea să dea la toţi, n-ajungea nici pentru musafirii mei.
Unul şi-a adus o coadă de purcel, altul o ureche. Am mai văzut aruncate pe grătar câteva labe de raţe, nişte gheare, o piele şi un gât de pui, nişte felii de salam, o jumătate de peşte sărat, o vânătă, ceapă, cartofi şi nişte mere.
Vântul vânzolea fumul în toate părţile şi lăutarii săltau coada la joc. Ţuica aluneca pe beregate, iar mama l-ar fi omorât pe tata pe loc.
De mine uitaseră toţi.
_____________________________
Cel mai trist Crăciun fusese cu trei ani înainte de coadă. Tata nu reuşise să facă rost nici măcar de bomboane albe de brad. Făcusem un brad împodobit numai cu vată şi cu puţină beteală, că instalaţia de pom se stricase.
Tata m-a chemat în faţa bradului şi m-a rugat să spun şi eu nişte poezii. I-am spus numai poezii cu Partidul, Tovarăşu’ şi Ţara. Atunci m-a întrebat dacă nu ştiu şi poezii cu părinţii. I-am spus că nu ştiu. Mă uitam în ochii lui şi credeam că începe să plângă. Apoi s-a luat curentul şi ne-am culcat toţi trei în dormitorul părinţilor. La mine se arseseră toate spirele la sobă.
Mă gândeam că ce frig trebuie să îi fie brăduţului rămas în sufragerie. Mama mi-a spus să nu-mi fie teamă, că brazii cresc la munte şi sunt obişnuiţi cu frigul.
Atunci am visat că tata a inventat o cutie care făcea apă caldă şi care ne încălzea caloriferele prin nişte ţevi subţiri care porneau din cutie şi mergeau pe lângă perete până la calorifere. Tot în vis se făcea că în bucătărie aveam o ţeavă cu gaz care ieşea din perete şi intra în maşina de gătit şi astfel nu mai aveam nevoie de butelie. O vedeam pe mama fericită, gătind într-una la cuptor pui mari cu aripi aurii, iar eu stăteam în tricou şi în pantaloni scurţi şi priveam pe geam cum se aşeza zăpada peste oraş.
În alt vis, tot în acea noapte, se făcea că se dăduse ordin să se ardă toate căciulile pătrate de iepure din ţară şi s-a făcut o grămadă de căciuli mare până la cer, în centrul oraşului nostru. Eu i-am pus foc. Ardeau căciulile şi mirosea a iepure rusesc în toată ţara. Lângă foc era cald.
A doua zi am găsit bradul în dormitor, acolo unde dormisem. Îl adusese tata peste noapte. Mama l-a mai împodobit cu mere şi nuci învelite în staniolul de la ciocolată, păstrat de-a lungul anului.
La vreo două săptămâni după acel Crăciun, într-o sâmbătă, tata a primit un telefon de la un prieten de-al lui dintr-un oraş aflat la 60 de kilometri de oraşul nostru. După telefon a luat valiza de lemn din armată şi a plecat la gară, fără să ne spună mare lucru. Sau poate că vorbise cu mama mai multe, dar eu n-am ştiut nimic. A venit duminică, de-abia târând valiza după el. Eu trebuia să plec iar mama era la coadă la butelii. Când ne-am întors seara şi am intrat în sufragerie, la televizor, am avut o mare surpriză. Tata împodobise brăduţul cu şiruri întregi de cârnaţi pe care îi făcuse rost de la prietenul lui. Cârnaţii groşi şi albicioşi înfăşurau brăduţul ca pe o beteală. În sufragerie mirosea a carne şi a brad. Mirosea a Crăciun. Mama l-a certat pentru că mânjise pomul de grăsime, dar cearta a durat foarte puţin. A tăiat nişte “beteală” şi a aruncat-o îndată în tigaie. Tata a pus urgent de-o mămăligă. Am mâncat şi am adormit fericiţi. Am visat că la bucătărie, din robinet nu curgea apă, ci şiruri nesfârşite de cârnaţi proaspeţi.
____________________
De la şcoală ne-au anunţat că peste două săptămâni tovarăşul Nicolae Ceauşescu va efectua o vizită de lucru la noi în oraş. Toată lumea intrase într-o mare agitaţie. Tovarăşul director ne-a spus că trebuie aleşi câţiva copii care să-l întâmpine pe Tovarăşu’ şi să-i ofere pâine şi sare. Aşa că o comisie de la inspectorat urma să vină prin clase şi să facă o preselecţie.
Ce bucuros am fost când m-au ales şi pe mine! Mama s-a lăudat la tot blocul. Numai că abia peste două zile urma să fie alegerea finală. Comisia ne-a chemat pe fiecare într-o cameră şi ne-a întrebat mai multe lucruri: ce lucrează părinţii, dacă am avut vreodată hepatită, dacă am avut scabie. Le-am spus că nu am avut hepatită, dar ei tot vorbeau între ei că sunt cam galben.
Nu ştiam ce înseamnă scabie, dar le-am spus că nu am avut. Totuşi am fost sincer şi am mărturisit că am avut, mai demult, râie. La final m-au pus să deschid gura mare şi s-au uitat cu o lanternă la măselele mele. N-au zis decât: “are carii, nu merge”. Aşa că am fost respins. Am fost foarte trist. Nu mai zic de mama care se ferea să dea ochii cu vreo vecină.
Am mers, totuşi, cu toată şcoala, pe marginea şoselei pe unde trebuia să vină Tovarăşu’, ca să agităm steguleţe cu ţara şi partidul şi să strigăm: ”Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR!”, “Ţara noastră şi mândria, Ceauşescu România!”, “Ceauşescu Pace, Ceauşescu Pace!” sau “Ceauşescu şi poporul!”. Dacă n-ar fi fost atât de frig, poate că ar fi fost distractiv pentru noi. Tovarăşu’ trebuia să treacă pe acolo pe la ora 12.00, iar noi fuseserăm chemaţi de la şase dimineaţa. Ninsese foarte mult de cu seară, iar dimineaţa la cinci jumate, când am plecat către şcoală, erau deja nişte nămeţi de un metru.
Am stat acolo pe şosea să-l aşteptăm până la trei după amiază. Nu ne mai simţeam picioarele de frig. De foame nu mai zic. La ora trei profesorii au strigat la noi: “Vine! Haideţi, steguleţele sus, unu, doi, trei şi: Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR!”. Noi nu am văzut decât un ARO argintiu trecând în fugă şi o maşină de miliţie în spate. Am fost cam dezamăgiţi. Supărarea a crescut şi mai mult pentru că nu ne-au mai dat steguleţele acasă ca în alte dăţi ci le-au luat la şcoală pentru manifestaţiile viitoare. Măcar de la practică veneam cu nişte roşii!
Am ajuns acasă, dar nu era curent. Aşa că nu aveam unde să-mi încălzesc picioarele degerate. Mama mi-a dat telefon şi mi-a spus să încălzesc un ibric de apă pe aragaz că tocmai umpluse butelia, să o pun în lighean cu puţină apă rece şi să ţin picioarele în ea. Când am băgat picioarele în lighean am simţit miile de ace care îmi smulgeau carnea, iar apoi o liniştire binecuvântată. M-am lăsat pe pat şi am adormit fericit.
Am visat că fusesem ales să îl întâmpin pe Tovarăşu’ cu pâine şi sare. Eram faţă în faţă şi după ce a gustat din pâinea şi sarea pe care i le-am oferit, m-a întrebat:
- Tinere pionier, ce vrei să te faci şi care sunt năzuinţele tale pentru viitor?
- Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, eu vreau să mă fac miliţian şi pentru viitor năzuiesc să am curent, apă caldă, căldură acasă şi la şcoală, să găsim mai multe de mâncare la Alimentara şi să nu mai fie cozi, i-am răspuns.
- Cum? Ţelul tău nu este propăşirea neamului şi înaintarea României spre cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului, ale progresului şi civilizaţiei? Să-ţi fie ruşine, pionierule! zise Tovarăşu’ smulgându-mi cravata roşie cu tricolor de la gât.
Niciodată nu am simţit o ruşine mai mare ca în acel vis.
După ce Tovarăşu’ mi-a smuls cravata, se făcea că eram adus la şcoală cu cătuşele la mâini, scos în faţa careului şi dat afară din Organizaţia de pionieri şi din şcoală. Şi în timp de directorul citea sentinţa, toţi pionierii aruncau în mine cu roşii.
Când m-am trezit, tremuram ca un iepure, picioarele îmi îngheţaseră la loc în lighean, afară era întuneric şi curentul tot nu venise.
Doamne, mă gândeam, ce bine că nu i-am spus că cea mai mare năzuinţă a mea era de fapt să am un robot care să scoată gume când apeşi pe un buton!
luni, 27 aprilie 2009
duminică, 1 martie 2009
joi, 24 iulie 2008
Bucureştiul
Iubesc Bucureştiul pentru că este bunicul meu bătrân şi bolnav, care m-a iubit şi m-a ajutat să evadez din oraşul în care aerul stătea pe loc iar singurul zgomot existent era cel al creşterii ierbii. Mi-a dat libertatea şi încătuşarea, mi-a dat noaptea în zi şi ziua în noapte, mi-a arătat măreţia şi nimicnicia într-o singură privire. M-a învăţat să încerc viaţa cu dinţii şi să îmi dau seama dacă e de aur sau de tinichea.
Povestea de mai jos i-o dedic în întregime.
Bucureştiul zace grav bolnav pe masa de operaţie, într-un spital românesc fără ferestre şi colcăind de şobolani. Este năpădit de cancer, tumorile i se plimbă fluierând pe trotuare şi cangrenele îi împânzesc bulevardele. În spital e incredibil de cald. E zăpuşeală. Bucureştiul transpiră bere. Cearceafurile se îmbibă cu mirosul ieftin de bere la pet şi încep să se scurgă pe podea. Berea se ridică uşor, clipocind, până la nivelul gleznei infirmierilor năclăiţi şi plini de muci pe manşetele halatelor ponosite.
“E rost dă moarte frate” zise unul din ei aprinzându-şi o mahoarcă şi aruncând pachetul gol în balta de bere.
“Mai dă-l dreacu’ că n-o fi frate cu mama! Şi dacă trăieşte io cu ce m-aleg? Aşa, când o să vie ăia să-l ia, mai îmi pică şi mie d’o ciorbă, ceva acolo, nişte firfirei! Că cine crede ei că să bagă să le spele mortu, să-i îndrepte toate alea, să bage aina pă iel? ”.
“Auzi bă, da până moare ăsta mai ie nişte mititei dă luna trecută la doctor în frigider. Ş-aşa nu e nici dreacu p’aicea, hai să punem grătaru ăla, mâncăm şi noi ceva, ă? ”.
Infirmerii pun grătarul lângă Bucureşti şi-l aprind cu nişte galoşi de cauciuc şi câteva mâneci de halate date la casare. Fumul gros pătrunde printre castani, se scurge pe străzile odinioră străbătute de caleşti cu domniţe dantelate şi învăluie Calea Victoriei într-un miros iute de mici puturoşi. Tumorile voioase îşi rânjesc măselele îmbrăcate în aur şi îşi mângâie fericite burţile explodate de sub tricourile ridicate. Luciri de lanţuri de aur străluminează prin norul greu de fum.
Bucureştiul geme prin somul morfinic şi simte că sfârşitul îi este aproape. Amintirile îl fulgerează în sincope şi ca nişte imagini diapozitiv îi apar în minte locuri, oameni şi mirosuri de odinioară.
Infirmierii îşi sug măselele extrăgând bucăţile puturoase de mici de prin cariile putrede şi trăgând cu nesaţ din mahorcile lor iuţi. “Bucureeeeşti, Bucureeeeşti, oraş plin dă şmecheri eeeeşti ooooo. Bucureeeeşti, Bucureeeeşti toţi şmenarii tu îi creeeşti....”
Bucureştiul ar vrea să-şi astupe urechile pentru a-şi proteja resturile de timpane dar străzile lui ciuruite de excavatoare şi-au pierdut orice putere.
“Hai bă mori odată, dete dreacu’ că m-am plictisit” zise unul din infirmieri ştergându-şi botul unsuros cu o coajă de pâine mucegăită.
“Da’ lasă-l bă nu fii prost că dacă moare, moare o dată. Ne dă ăia ceva şi gata, ales bules, te-ai lins pă bot. Pă urmă tre să găsim altu’ că dă unde mai avem dă ghiozdan, ă? . Aşa mai bine las’ să mai chinuie, mai vine ăia ai lui mai ne dă şi nouă, mai dumăneală, mai vrăjeală, nu ştii cum zice Guţică, i-auzi ia: Nu sât şuţ nici cuţitaşîîî, Sât un şmecher dă oraşîîî, Pă fraieri îi păcăleştiiii, Dacă ştii să le vorbeştiii...
Când am intrat în camera de spital, mi-am găsit Bucureştiul trântit de pe pat în balta de bere ajunsă până la genunchi, cu bulevardele, parcuri şi străzile puţind a fum, a urină şi a mici, cu tumorile colcăind împreună cu şobolanii şi cu cangrenele întinse până în sufletele locuitorilor săi. Mi-am amintit cum mă salvase din oraşul pustiu, în care zidurile vorbeau între ele de plictiseală iar trenurile nu plecau şi nu veneau niciodată pentru că nimeni nu pleca şi nu venea niciodată acolo. Am început să plâng. Am venit prea târziu. Lacrimile mele nu fac decât să se amestece cu berea şi cu urina infirmierilor şi să cuprindă spitalul într-un lichid puturos şi galben. Bucureştiul pluteşte mort prin zeama infectă, aşteaptând pe Calea Victoriei întâlnirea cu domniţele dantelate de odinioară.
Povestea de mai jos i-o dedic în întregime.
Bucureştiul zace grav bolnav pe masa de operaţie, într-un spital românesc fără ferestre şi colcăind de şobolani. Este năpădit de cancer, tumorile i se plimbă fluierând pe trotuare şi cangrenele îi împânzesc bulevardele. În spital e incredibil de cald. E zăpuşeală. Bucureştiul transpiră bere. Cearceafurile se îmbibă cu mirosul ieftin de bere la pet şi încep să se scurgă pe podea. Berea se ridică uşor, clipocind, până la nivelul gleznei infirmierilor năclăiţi şi plini de muci pe manşetele halatelor ponosite.
“E rost dă moarte frate” zise unul din ei aprinzându-şi o mahoarcă şi aruncând pachetul gol în balta de bere.
“Mai dă-l dreacu’ că n-o fi frate cu mama! Şi dacă trăieşte io cu ce m-aleg? Aşa, când o să vie ăia să-l ia, mai îmi pică şi mie d’o ciorbă, ceva acolo, nişte firfirei! Că cine crede ei că să bagă să le spele mortu, să-i îndrepte toate alea, să bage aina pă iel? ”.
“Auzi bă, da până moare ăsta mai ie nişte mititei dă luna trecută la doctor în frigider. Ş-aşa nu e nici dreacu p’aicea, hai să punem grătaru ăla, mâncăm şi noi ceva, ă? ”.
Infirmerii pun grătarul lângă Bucureşti şi-l aprind cu nişte galoşi de cauciuc şi câteva mâneci de halate date la casare. Fumul gros pătrunde printre castani, se scurge pe străzile odinioră străbătute de caleşti cu domniţe dantelate şi învăluie Calea Victoriei într-un miros iute de mici puturoşi. Tumorile voioase îşi rânjesc măselele îmbrăcate în aur şi îşi mângâie fericite burţile explodate de sub tricourile ridicate. Luciri de lanţuri de aur străluminează prin norul greu de fum.
Bucureştiul geme prin somul morfinic şi simte că sfârşitul îi este aproape. Amintirile îl fulgerează în sincope şi ca nişte imagini diapozitiv îi apar în minte locuri, oameni şi mirosuri de odinioară.
Infirmierii îşi sug măselele extrăgând bucăţile puturoase de mici de prin cariile putrede şi trăgând cu nesaţ din mahorcile lor iuţi. “Bucureeeeşti, Bucureeeeşti, oraş plin dă şmecheri eeeeşti ooooo. Bucureeeeşti, Bucureeeeşti toţi şmenarii tu îi creeeşti....”
Bucureştiul ar vrea să-şi astupe urechile pentru a-şi proteja resturile de timpane dar străzile lui ciuruite de excavatoare şi-au pierdut orice putere.
“Hai bă mori odată, dete dreacu’ că m-am plictisit” zise unul din infirmieri ştergându-şi botul unsuros cu o coajă de pâine mucegăită.
“Da’ lasă-l bă nu fii prost că dacă moare, moare o dată. Ne dă ăia ceva şi gata, ales bules, te-ai lins pă bot. Pă urmă tre să găsim altu’ că dă unde mai avem dă ghiozdan, ă? . Aşa mai bine las’ să mai chinuie, mai vine ăia ai lui mai ne dă şi nouă, mai dumăneală, mai vrăjeală, nu ştii cum zice Guţică, i-auzi ia: Nu sât şuţ nici cuţitaşîîî, Sât un şmecher dă oraşîîî, Pă fraieri îi păcăleştiiii, Dacă ştii să le vorbeştiii...
Când am intrat în camera de spital, mi-am găsit Bucureştiul trântit de pe pat în balta de bere ajunsă până la genunchi, cu bulevardele, parcuri şi străzile puţind a fum, a urină şi a mici, cu tumorile colcăind împreună cu şobolanii şi cu cangrenele întinse până în sufletele locuitorilor săi. Mi-am amintit cum mă salvase din oraşul pustiu, în care zidurile vorbeau între ele de plictiseală iar trenurile nu plecau şi nu veneau niciodată pentru că nimeni nu pleca şi nu venea niciodată acolo. Am început să plâng. Am venit prea târziu. Lacrimile mele nu fac decât să se amestece cu berea şi cu urina infirmierilor şi să cuprindă spitalul într-un lichid puturos şi galben. Bucureştiul pluteşte mort prin zeama infectă, aşteaptând pe Calea Victoriei întâlnirea cu domniţele dantelate de odinioară.
sâmbătă, 12 iulie 2008
REGINA FLUTURILOR
Vă amintiţi că până acum 20 de ani oamenii se îndrăgosteau mai repede, se iubeau mai mult, perechile se formau dintr-o privire sau dintr-un zâmbet iar prima atingere a mâinilor pecetluia sărutul nesfârşit al inimilor pentru o perioadă mult mai lungă decât se întâmplă astăzi?
Vă amintiţi mirosul de primăvară de atunci şi fustele înflorate alintate de vântul uşor suflat de iasomie şi tei peste parcurile tinereţilor noastre? Şi pletele blonde, brune, roşcate, drepte, cârlionţate, şui, strecurate printre degete sau răsfirate pe paturi cu lenjerie albă...? Şi cuvintele puţine ce treceau în şoaptă dintr-o gură într-alta grăbite de săruturile lungi ca verile fără de toamnă...? Şi paşii făcuţi împreună care nu duceau nicăieri...? Şi apusurile de soare care ne colorau trupurile în roşu...? Şi mirosul de dragoste şi sare de mare...?
Nu aţi observat că astăzi strigătul unui suflet singur nu se mai aude decât în pustiu? Că fiorurile trec mute şi acre unul pe lângă celălalt, căutând oarbe prin case aşezate sau prin buzunare doldora de bani, lăsând în urma lor nefericiri de familii destrămate sau construind din balegi şi flori de plastic perechi indiferente ce îşi vând sufletul pe uriaşe puşculiţe de metal sau pe bucăţi lăbărţate de pământ gras?
Că dragostea tremură în agonie pe un pat de spital părăsit?
Vă mai amintiţi fluturii din stomac?
.........
Vă amintiţi mirosul de primăvară de atunci şi fustele înflorate alintate de vântul uşor suflat de iasomie şi tei peste parcurile tinereţilor noastre? Şi pletele blonde, brune, roşcate, drepte, cârlionţate, şui, strecurate printre degete sau răsfirate pe paturi cu lenjerie albă...? Şi cuvintele puţine ce treceau în şoaptă dintr-o gură într-alta grăbite de săruturile lungi ca verile fără de toamnă...? Şi paşii făcuţi împreună care nu duceau nicăieri...? Şi apusurile de soare care ne colorau trupurile în roşu...? Şi mirosul de dragoste şi sare de mare...?
Nu aţi observat că astăzi strigătul unui suflet singur nu se mai aude decât în pustiu? Că fiorurile trec mute şi acre unul pe lângă celălalt, căutând oarbe prin case aşezate sau prin buzunare doldora de bani, lăsând în urma lor nefericiri de familii destrămate sau construind din balegi şi flori de plastic perechi indiferente ce îşi vând sufletul pe uriaşe puşculiţe de metal sau pe bucăţi lăbărţate de pământ gras?
Că dragostea tremură în agonie pe un pat de spital părăsit?
Vă mai amintiţi fluturii din stomac?
.........
Inanna ştia că este ultima crescătoare de fluturi şi presimţirile morţii care-i întunecau în ultimele nopţi visele, îi chinuiau inima, gândindu-se la fluturii ei ce vor deveni orfani şi la sufletele din depărtări care vor amuţi şi se vor tranforma în pulbere.
O umbră imensă urmată de o bubuitură năpraznică îi bântuia visul şi se trezea brusc, cu nările şi ochii plini de nisip şi cu timpanele ţiuind, ca şi când bubuitura avusese loc în acel moment în grota ultimului rest de munte din vestul deşertului Rub al Kali, unde Inanna îşi petrecea nopţile alături de fluturii rămaşi acasă.
Le povestise şi lor visul dar fluturii l-au interpretat ca fiind ploaia binefecătoare care va cădea, în sfârşit, după 50 de ani peste deşertul desfigurat, iar aripile lor îşi intensificau vibraţia la gândul polenului arămiu ce se va prelinge din belşug peste buzele uscate ale celor 37 de specii de plante născute de Rub al Kali.
Cei mai bătrâni îşi aminteau ultima ploaie cu atâtea amănunte, încât fluturii tineri gândeau că nu trecuseră decât câteva zile de la fericitul eveniment. Cu lacrimi în ochi rememorau primele picături care le înfioraseră aripile în acea zi, de la primele ore ale dimineţii, când pluteau pe aburul roşiatic ce acoperea ca o plapumă deşertul somnoros. Era prima lor ploaie şi fiorul dezvirginării le schimbase culorile aripilor în mii de nuanţe care se uniseră într-o panglică de curcubeu şi înconjurară deşertul de la un capăt la celălalt în căutarea nectarului din puţinele oaze ale lui Rub al Kali. Simţeau şi acum gustul nectarului de 50 de ani şi câţiva chiar nu putură să îndure plăcerea unei amintiri atât de intense şi se lăsară duşi de aripa morţii peste dunele deşertului.
O găsiseră pe Inanna acum 100 de ani, în acea dimineaţă incredibil de senină, atât de clară încât se putea vedea din Djibouti până în Cairo, urmând după furtuna de nisip care a ascuns în câteva minute, pe fundul mării, cele 30 de vapoare adormite ce îşi urmau sforăind drumul spre porturile arabe sau africane.
Inanna plutea pe undele calme, într-un coş împletit, ancorat pe o bucată de scândură desprinsă din puntea unui vapor şi era singurul nou-născut din acea dimineaţă de pe întreg cuprinsul Mării Roşii.
Urmând tradiţia atâtor secole, fluturii o ridicară uşor pentru a nu răni micul trup deshidratat şi o purtară în zbor până în grota din Rub al Kali, fericiţi pentru că, în sfârşit o nouă stăpână avea să le păstorească sufletele şi să le arate calea.
Antilopa adusă de la beduini a hrănit-o cu laptele ei galben roşiatic semănând cu nisipul nesfârşit al deşertului, până când a putut să meargă să-şi caute singură sorpioni roşii şi rădăcini de oază.
Fluturii i-au spus Inanna, după primele şi ultimele cuvinte omeneşti gângurite de mica stăpână.
Apoi s-a deprins cu limba fluturilor. În câţiva ani Inanna a învăţat numele fiecăruia din cele trei milioane de fluturi care trăiau la acel moment. De atunci, au murit mulţi şi numai numele lor rostite demult de Inanna mai colindă uneori la apus, la ceasul amintirilor, printre dunele roşietice.
Ca şi înaintaşele sale, Inanna i-a învăţat în continuare pe cei noi să asculte, iar pe cei mai experimentaţi să-şi ascută acest simţ.
Fluturii au deprins zgomotul scorpionilor în deşert, clocotul mării de sub nisipuri, vibraţia stelelor neliniştite de zvonul vreunei comete, iar noaptea, în liniştea surdă a nisipurilor, foşnetul planetelor rotindu-se în jurul soarelui.
După un timp fluturii erau pregătiţi.
Inanna îi trimitea peste tot pământul să semene iubirea prin lume.
Fluturi sângerii, fluturi translucizi, fluturi fosforescenţi, fluturi toreadori, fluturi de argint, fluturi de gheaţă, fluturi de parfum, fluturi dulci, fluturi din bucăţi de vise neterminate împânzeau pământul pentru a asculta scâncetele sufletelor suferind de dragoste şi pentru a le găsi perechea.
I-am văzut peste tot prin lume, în călătoriile mele şi am ascultat nenumărate minunate poveşti ale oamenilor care nu reuşeau să-i vadă, dar care le simţeau bătăile aripilor în stomac, atunci când îşi întâlneau sufletul pereche.
De câteva zile fluturii veniseră acasă.
Toţi auziseră scâncetul sufletului Inannei şi nici un alt suflet pereche care să-i însoţească glasul.
Bubuitura meteoritului prăvălit peste grota muntelui s-a auzit până pe cealaltă parte a pământului. Valul de nisip a fost atât de mare, că a astupat toată Marea Roşie şi a ajuns până în inima Sudanului.
Când au găsit-o moartă, cei 13 mii de fluturi care mai rămăseseră nesfârtecaţi s-au adunat deaupra ei şi au spălat-o cu lacrimile lor dulci.
Şi-au scuturat polenul de pe aripi şi au acoperit-o cu un giulgiu auriu.
Apoi au ridicat-o cu toţii şi au zburat dincolo de ceruri, aşezând-o uşor sub umbra rotitoare a lunii, alături de înaintaşele ei.
Înanna şi cele 499 de străbune ale sale, crescătoare de fluturi, pluteau diafan între ceruri, cu trenele lor vii, ţesute din fluturi nemuritori, care şi acum bat din aripi şi caută cu ochii, în necuprinsul oceanelor, câte un nou născut naufragiat care să le păstorească sufletele.
vineri, 13 iunie 2008
FEMEIA FRUMOASĂ ŞI TRISTĂ DIN CASA PĂRĂSITĂ
Camera cocoşată ca o bătrână uitată de moarte pe o bancă de lemn într-un sat părăsit, abia mai răsufla, sprijinită pe pereţii galbeni, acoperiţi din loc în loc cu puf negru adus de umbra timpului fără viitor. Păianjeni uriaşi se năşteau din crăpăturile viguroase ce străbăteau fiecare perete de la un colţ la altul, până la inima împletită din ciment şi apă. Uneori, când camera cufundată în spasmele amintirilor ofta profund, crăpăturile prindeau viaţă animând păianjenii uriaşi desenaţi de arhitectura lor întunecată şi prevestitoare de moarte. Spărturile dintre pereţi şi podea erau atât de hâde şi de profunde, încât părea că pereţii nu se mai sprijină pe nimic şi se bălăbănesc în aer la fiecare tresărire a camerei. Podeaua căptuşită de-a lungul anilor de mii şi mii de urme ale tălpilor grăbite nu mai avea nici o culoare. Nici cel mai fin ochi nu ar fi putut identifica vreo nuanţă pe lemnul tânguitor şi scofâlcit.
Lumina se strecura hepatică prin ochiul de geam tulbure, bolnav de cataractă definitivă, şi se aşternea să moară sub particulele de praf iute.
Eram în sfârşit aici. În locul pe care l-am visat dintotdeauna. Din păcate camera e goală iar umbrele care trec pe lângă mine nu mă văd, aşa cum nu m-au văzut niciodată, nici măcar atunci când le cerşeam privirea prin ferestrele caselor de pe drumurile paşilor mei. Ce păcat că nu putem pune oamenii la păstrat, ca florile într-o carte.... Să poţi deschide din când în când coperţile şi să mângâi buzele sărutate atâţia ani, sau pleoapele care ascund o viaţă....Să-ţi apropii cartea de nas şi să respiri o lume de cearşafuri umede, săruturi în ploaie, piele înfiorată, travaliu şi lapte matern...
Mergeam în copilărie pe drumurile care legau casa părinţilor şi scolile mele şui şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la ferestrele caselor ce se înşirau nesfârşit către una din destinaţii. Nu-mi doream nimic mai mult decât un semn de la o ferastră, o fată care să îmi facă cu mâna şi care să mă cheme în universul ei. Ferestrele au rămas oarbe şi împietrite, nelăsând vreo chemare să mă smulgă din agonia paşilor mei.
Adolescenţa mi-a mărit ochii, intensitatea privirii şi puterea dorinţei, dar ferestrele erau de neclintit. Guvernante necruţătoare opreau orice vibraţie a sânilor de-abia înmuguriţi în spatele lor, să-mi scoată la vedere un chip care să-mi ceară atingerea primăverii pielii.
Toată viaţa am colindat lumea în lung şi în lat, căutând în peregrinările mele chemarea unei femei frumoase şi triste într-o cameră înaltă şi veche a unei case părăsite. Ii cunoşeam chipul, îi cunoşteam mirosul, îi simţeam pe buze textura pielii de sub părul strâns într-un coc spaniol, simţeam uneori sub talpă chiar şi vibraţia lemnului din duşumeaua păşită de ea. Ştiam că durerea ei nu putea fi stinsă decât într-un spasm ucigător, într-o încleştare a oaselor bântuite de poveşti cu iubiri furibunde şi morţi năprasnice, într-un ţipăt al pielii muşcate până în arterele pustiite de sângele închegat.
Nu am ştiut niciodată că şi ea mă căuta. Alerga în fiecare zi înnebunită către toate ferestrele caselor înşirate în drumul paşilor mei, lăsând pe feţele lor sticloase urmele degetelor ei lungi ca semn pentru ochii mei năuciţi de dor. Ţipătul dorului ei se spărgea de pleoapele definitiv închise ale ferestrelor ursuze, transformând în mii de cioburi numele meu sufocat între ziduri.
O singură secundă din viaţa mea i-am zărit semnul, prin oftatul de moarte al unei case uitate de istorie, într-un cartier aproape părăsit din apropierea cimitirului evreiesc... Inima mi-a bătut aşa de tare încât cred că au simţit-o şi morţii din apropiere, de vreme ce am văzut şi am auzit crucile cum vibrează. Sângele cred că mi-ar fi ajuns să umplu toate sufletele bătrânului cimitir şi să reîntorc în casele lor toată dragostea trupurilor sădite sub lespezi.
Niciodată nu am putut să îmi explic ce rădăcini m-au înfipt în acea secundă în inima pământului nelăsându-mi viaţa să urce pe scările bătrânei case, către sufletul îngheţat între ziduri, către semnul care mă chema să ardem până la alb pustietatea amintirilor noastre.
Forţa măruntaielor pământului şi smoala vâscoasă a viscerelor sale din care a fost plămădit şi trupul meu m-a pironit întreaga zi, oprindu-mi suflul şi topindu-mi amintirile.
Am plecat buimac neştiind ce s-a întâmplat în cele doisprezece ore cât a ţinut prima şi ultima secundă a vieţii mele.
Amintirea mi-a venit acum, când cei 80 de ani ai mei m-au purtat către locul în care m-am gândit să-mi mut existenţa, cimitirul evreiesc.
De data asta pământul nu m-a mai oprit să urc scările. Simt în camera asta un foşnet de aripi. Sunt sigur că este sufletul ei care m-a recunoscut. Este femeia mea frumoasă şi tristă aşteptându-mă în casa părăsită. Aşteaptă-mă puţin, îi spun. Cu ultimele puteri sparg in mii de cioburi ferestrele moarte ale casei. Foşnetul de aripi îşi ia zborul deasupra bătrânului cimitir. Alte case vechi îşi aşteaptă femeia frumoasă şi tristă şi alte ferestre ascuţite nasc doruri în sufletele care-şi poartă paşii pe străzile umbrite de tei magici.Mă întind pe duşumeaua care i-a purtat paşii şi aştept să plec spre alte drumuri cu case vechi.
Lumina se strecura hepatică prin ochiul de geam tulbure, bolnav de cataractă definitivă, şi se aşternea să moară sub particulele de praf iute.
Eram în sfârşit aici. În locul pe care l-am visat dintotdeauna. Din păcate camera e goală iar umbrele care trec pe lângă mine nu mă văd, aşa cum nu m-au văzut niciodată, nici măcar atunci când le cerşeam privirea prin ferestrele caselor de pe drumurile paşilor mei. Ce păcat că nu putem pune oamenii la păstrat, ca florile într-o carte.... Să poţi deschide din când în când coperţile şi să mângâi buzele sărutate atâţia ani, sau pleoapele care ascund o viaţă....Să-ţi apropii cartea de nas şi să respiri o lume de cearşafuri umede, săruturi în ploaie, piele înfiorată, travaliu şi lapte matern...
Mergeam în copilărie pe drumurile care legau casa părinţilor şi scolile mele şui şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la ferestrele caselor ce se înşirau nesfârşit către una din destinaţii. Nu-mi doream nimic mai mult decât un semn de la o ferastră, o fată care să îmi facă cu mâna şi care să mă cheme în universul ei. Ferestrele au rămas oarbe şi împietrite, nelăsând vreo chemare să mă smulgă din agonia paşilor mei.
Adolescenţa mi-a mărit ochii, intensitatea privirii şi puterea dorinţei, dar ferestrele erau de neclintit. Guvernante necruţătoare opreau orice vibraţie a sânilor de-abia înmuguriţi în spatele lor, să-mi scoată la vedere un chip care să-mi ceară atingerea primăverii pielii.
Toată viaţa am colindat lumea în lung şi în lat, căutând în peregrinările mele chemarea unei femei frumoase şi triste într-o cameră înaltă şi veche a unei case părăsite. Ii cunoşeam chipul, îi cunoşteam mirosul, îi simţeam pe buze textura pielii de sub părul strâns într-un coc spaniol, simţeam uneori sub talpă chiar şi vibraţia lemnului din duşumeaua păşită de ea. Ştiam că durerea ei nu putea fi stinsă decât într-un spasm ucigător, într-o încleştare a oaselor bântuite de poveşti cu iubiri furibunde şi morţi năprasnice, într-un ţipăt al pielii muşcate până în arterele pustiite de sângele închegat.
Nu am ştiut niciodată că şi ea mă căuta. Alerga în fiecare zi înnebunită către toate ferestrele caselor înşirate în drumul paşilor mei, lăsând pe feţele lor sticloase urmele degetelor ei lungi ca semn pentru ochii mei năuciţi de dor. Ţipătul dorului ei se spărgea de pleoapele definitiv închise ale ferestrelor ursuze, transformând în mii de cioburi numele meu sufocat între ziduri.
O singură secundă din viaţa mea i-am zărit semnul, prin oftatul de moarte al unei case uitate de istorie, într-un cartier aproape părăsit din apropierea cimitirului evreiesc... Inima mi-a bătut aşa de tare încât cred că au simţit-o şi morţii din apropiere, de vreme ce am văzut şi am auzit crucile cum vibrează. Sângele cred că mi-ar fi ajuns să umplu toate sufletele bătrânului cimitir şi să reîntorc în casele lor toată dragostea trupurilor sădite sub lespezi.
Niciodată nu am putut să îmi explic ce rădăcini m-au înfipt în acea secundă în inima pământului nelăsându-mi viaţa să urce pe scările bătrânei case, către sufletul îngheţat între ziduri, către semnul care mă chema să ardem până la alb pustietatea amintirilor noastre.
Forţa măruntaielor pământului şi smoala vâscoasă a viscerelor sale din care a fost plămădit şi trupul meu m-a pironit întreaga zi, oprindu-mi suflul şi topindu-mi amintirile.
Am plecat buimac neştiind ce s-a întâmplat în cele doisprezece ore cât a ţinut prima şi ultima secundă a vieţii mele.
Amintirea mi-a venit acum, când cei 80 de ani ai mei m-au purtat către locul în care m-am gândit să-mi mut existenţa, cimitirul evreiesc.
De data asta pământul nu m-a mai oprit să urc scările. Simt în camera asta un foşnet de aripi. Sunt sigur că este sufletul ei care m-a recunoscut. Este femeia mea frumoasă şi tristă aşteptându-mă în casa părăsită. Aşteaptă-mă puţin, îi spun. Cu ultimele puteri sparg in mii de cioburi ferestrele moarte ale casei. Foşnetul de aripi îşi ia zborul deasupra bătrânului cimitir. Alte case vechi îşi aşteaptă femeia frumoasă şi tristă şi alte ferestre ascuţite nasc doruri în sufletele care-şi poartă paşii pe străzile umbrite de tei magici.Mă întind pe duşumeaua care i-a purtat paşii şi aştept să plec spre alte drumuri cu case vechi.
Teii
Au inflorit teii in arsita Bucurestiului
Nopti grele, magia somnoroasa a saruturilor sarate
Atingeri electrizante, trupuri mirosind a departarea marii
Vapoare naufragiate pe valurile de praf ale orasului surd
Opriti-va si mangaiati teii de la Fantani
Apropiati-va si sarutati-i
Simtiti mirosul lemnului orb frematand de povestile de dragoste fara leagan
Sunt povestile voastre, povesti incarcate de scoici, povesti cu alge si pescari neintorsi
Chemati ploaia peste teii vostri
Simtiti parfumul cum vi se scurge pe trup
Smulgeti-va hainele si lasati-va trupurile uscate de dor sa soarba lacrimile teilor care plang pentru voi
Vin noptile fara somn oraseni obositi
Nisipurile adie prin amintirile care v-au construit trupul
Podurilor vechi le e dor de rochiile iubitelor voastre adiind la atingerea brizei
Si de saruturile cazute in apa plina de luna
Ungeti-va sufletele uscate cu ceva
Ungeti-le cu amintiri, ungeti-le cu tineretea voastra nestiutoare
Altfel nu veti sti sa va tineti copiii de mana,
Altfel nu veti sti sa risipiti nisipul adunat intre pleoape
As vrea sa oftam cu totii adanc
As vrea sa plangem impreuna miliarde de suflete moarte
Sa adunam lacrimile si sa ne spalam ochii de sangele inchegat
Sa luam teii de mana si sa mergem mai departe Spre inimile noastre, acum mute....
Nopti grele, magia somnoroasa a saruturilor sarate
Atingeri electrizante, trupuri mirosind a departarea marii
Vapoare naufragiate pe valurile de praf ale orasului surd
Opriti-va si mangaiati teii de la Fantani
Apropiati-va si sarutati-i
Simtiti mirosul lemnului orb frematand de povestile de dragoste fara leagan
Sunt povestile voastre, povesti incarcate de scoici, povesti cu alge si pescari neintorsi
Chemati ploaia peste teii vostri
Simtiti parfumul cum vi se scurge pe trup
Smulgeti-va hainele si lasati-va trupurile uscate de dor sa soarba lacrimile teilor care plang pentru voi
Vin noptile fara somn oraseni obositi
Nisipurile adie prin amintirile care v-au construit trupul
Podurilor vechi le e dor de rochiile iubitelor voastre adiind la atingerea brizei
Si de saruturile cazute in apa plina de luna
Ungeti-va sufletele uscate cu ceva
Ungeti-le cu amintiri, ungeti-le cu tineretea voastra nestiutoare
Altfel nu veti sti sa va tineti copiii de mana,
Altfel nu veti sti sa risipiti nisipul adunat intre pleoape
As vrea sa oftam cu totii adanc
As vrea sa plangem impreuna miliarde de suflete moarte
Sa adunam lacrimile si sa ne spalam ochii de sangele inchegat
Sa luam teii de mana si sa mergem mai departe Spre inimile noastre, acum mute....
duminică, 18 mai 2008
ROŞU 20
ROŞU - 20
Eve
Marţi, 06-Mai-2008
Ştirea sinuciderii Evei m-a zguduit puternic şi acelaşi cutremur a produs şi cercurilor noastre de prieteni. Nimeni nu-i putea identifica motivele şi o bună bucată de vreme toţi ne gândeam la o crimă. Dar concluziile au fost clare – sinucidere.
Eva Grim, fata bătrânului Grim, fost înalt funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe şi coleg cu tata, era una din cunoscutele frumuseţi blonde ale oraşului. Profund răsfăţată din momentul în care a văzut lumina zilei, Eva a trăit într-un continuu Barbie – glamour. Îmi aduc aminte ziua în care am mers cu ai mei la familia Grim pentru una din aniversările doamnei şi minunatul moment în care Eva m-a tras de mânecă înspre dormitorul ei, a închis cu grijă uşa, s-a aşezat pe pat, şi-a scos cu mare pricepere chiloţeii şi mi i-a arătat spunându-mi: ”Uite, mi-a adus tati chiloţei Diol!”.
Spre deosebire de tata, bătrânul Grim făcuse mulţi bani prin funcţia pe care o ocupase la minister şi asigurase familiei sale un înalt nivel de trai. În aceste condiţii Eva a avut o copilărie şi o adolescenţă fără griji. Şi pentru că nu prea avea pentru ce să lupte, până să se mărite a trăit într-o continuă distracţie. Într-o seară, Grim disperat că i-a găsit Evei în dormitor câteva pastile de Ecstasy, a venit la tata să îi povestească întâmplarea şi să îi ceară sfatul în această privinţă. Nu ştiu ce s-a petrecut după, însă mie mi-a confirmat o bănuială mai veche, care apăruse când o vedeam pe Eva în cluburi, de fiecare dată împreună cu Alma – pe care o ştiam toţi că se droga – şi având acelaşi comportament ca al ei. Dar a trecut mult timp de atunci şi nu m-am mai gândit ani întregi la aceste lucruri care-mi apar acum în minte de parcă ar fi fost ieri.
Copilăria şi o bună parte din adolescenţă, până la plecarea din ţară mi-am petrecut-o alături de Eva. O perioadă a copilariei am fost chiar iubiţi. Ca să ne ascundem de părinţii circumspecţi care ne surprinseseră de multe ori când Eva îmi arăta ce chiloţei îi mai aducea bătrânul Grim, ne puneam bileţelele de amor în caseta roşie de metal îngropată în spatele casei doamnei Rita - vecina noastră, în locul numai de noi ştiut. Eva îmi scria un bilet în care îmi spunea cât de mult mă iubeşte, când o lasă doamna Grim afară şi unde se va duce, ieşea din casă şi îl punea în caseta noastră roşie. Eu o vedeam pe geamul mic din spatele casei noastre, o aşteptam să plece, mergeam la casetă, dădeam la o parte pământul de deasupra şi luam triumfător biletul, apoi ne întâlneam unde trebuia şi ne iubeam platonic. Astfel, părinţii nu ne vedeau prea des împreună şi nu stârneam suspiciuni.
Înspre adolescenţă drumurile noastre s-au bifurcat. Nu am mai fost aşa de apropiaţi, eu a trebuit să învăţ foarte mult, Eva nu avea de ce, şi ne întâlneam destul de rar. Apoi a trebuit să plec din ţară cu familia dar am ţinut legătura telefonic şi, în mod ciudat, de fiecare dată când vorbeam simţeam din partea ei o mare încărcătură emoţională. Asta m-a bucurat tare mult şi mi-am readus-o aproape de suflet. Ne-am vizitat apoi de câteva ori, întâlnirile erau tulburătoare, ne atingeam în treacăt şi tresăream dar ne retrăgeam imediat, ne era frică să înaintăm, vizitele se terminau, familiile îşi luau rămas bun, la fel şi noi...N-a fost să fie...
Pe la 22 de ani, imediat după ce şi-a terminat facultatea, Eva s-a măritat cu un pilot de succes, un om deosebit, îndrăgostit nebuneşte de ea. Anul următor au avut o fetiţă, frumuseţea de Sandra care acum are cam 20 de ani şi pare a fi copia fidelă a Evei.
În toată istoria acestei famili nu ştiu să fi existat evenimente care să o conducă pe Eva la un asemenea gest. Singura supărare din ultimul timp de care ştiam, era faptul că Sandra era cu un tip destul de în vârstă, care probabil că nu corespundea standardelor familiei, dar de care frumoasa fată era îndrăgostită lulea. În rest...
Amintirile mi-au purtat paşii înspre strada unde am locuit în copilărie. M-am strecurat pe lângă gardul casei părăsite a doamnei Rita şi am ajuns la locul unde îngropasem caseta roşie. Caseta mea şi a Evei. Am dat pământul la o parte, cum făceam în copilărie şi am scos-o emoţionat aşteptând să găsesc un bilet de la Eva.
Viktor
Duminică, 04-Mai-2008
Plecă dimineaţă, prin duminica abia şoptită de razele somnoroase ale soarelui. Aerul vesel îi răvăşi prieteneşte părul şi îl luă încurajator după umeri făcându-l să îşi ridice privirea din pământ. Paşii urmau ameţiţi drumul pe care îl ştiau atât de bine dar pe care nu îl parcurseseră niciodată ziua. Ajunse la club, intră şi se închise pe dinăuntru.
Viktor se aşeză la barul gol şi îşi umplu un pahar. Era prima dată singur aici, în douăzeci de ani.
Subsolul cocoşat, deranjat din somn, îl primea rece şi morocănos. N-avea chef de destăinuri, de judecăţi, de hotărâri. Ştia atât de multe că nu-l mai suporta nici chiar pe Viktor, care îi dăduse viaţă cu pensulele lui acum 2 decenii.
În schimb, canapelele măcar îl salutară mărunt şi oftară a compasiune iar scaunele se încordară parcă de amintirea greutăţilor fără astâmpăr şi a călcâielor înfipte în coaste.
Privirea i se fixă pe cele trei fascicule de lumină filtrate prin micile aerisiri ale tavanului. Le strecură printre degete şi încercă să şi le întindă izbăvitor peste ochii închişi. Lumina fu învinsă de zecile de trupuri din spatele pleoapelor, scindate de becurile stroboscopice. Viktor deschise brusc ochii şi îşi înecă privirea în licoarea aurie de lângă el. Băutura îi căzu în tălpi şi îl îndreptă către uşa roşie din spatele barului. O deschise şi îşi aruncă privirea peste dezordinea frivolă. Inspiră adânc mirosul fantomelor celor 20 de ani de trupuri înlănţuite în spatele uşii şi îşi închise din nou pleoapele pentru a le cuprinde şi păstra definitiv dincolo de ele.
Se hotărâse. Era pentru prima dată când inima i-o luase razna şi era prea bătrân să n-o lase în voia ei. Era prima dată când cineva îi semăna, când o femeie gândea ca el, când îşi recunoştea cuvintele şi gesturile în cuvintele şi gesturile ei.
În plus, după prima noapte de dragoste adevărată trăită cu câteva luni în urmă în spatele uşii roşii, urma să se întâmple ceva la care nu se gândise niciodată până acum. Urma să devină tată.
Un lung capitol se încheia în urma lui. Un capitol fără limite. O viaţă stroboscopică între trupuri şi noapte, dezgolită după uşa roşie din spatele barului.
O uşă nouă se deschidea înainte şi nu voia să piardă firul de lumină care se strecura prin ea.
Cu mişcări lente, parcă nedorind să termine vreodată, pregăti în liniştea mormântală din club, ultimul lui coktail, partenerul de viaţă cu care împărţise tot, mijlocitorul către gemetele blonde de dincolo de bar. Se aşezară la masa întunecată de lângă perete şi se priviră în tăcere. O lungă istorie se arcui între apele albastre ale ochilor lui Viktor şi reflexele viclene ale paharului brumat. Îl ridică şi îl lipi de fruntea fierbinte. Rămase aşa mult timp, cu ochii închişi, împietrit în amalgamul de imagini care se luptau năucitor să golească lichidul magic. Într-un târziu îl aşeză cu grijă şi se depărtă privindu-l cum rămâne, fără puteri, în întunericul gol.
Mângâie uşor barul adormit, aruncă o ultimă privire în urmă şi ieşi în stradă.
George
Duminică, 04-Mai-2008
În lumina crudă a dimineţii de primăvară, se simţi răsfăţat de câteva raze de soare şi fu cuprins de acel sentiment de fericire domestică al duminicilor calme. Se duse în grădina proaspăt amenajată şi se aşeză satisfăcut pe şezlong-ul său.
Era perioada în care imenşii fluturi aurii îi vizitau florile iar spectacolul amestecului de culori proiectat pe cerul perfect albastru îl încântau peste măsură. Prin curcubeul coborât în grădina sa îşi cântări viaţa de până acum şi constată că fusese ca liniştea acestei frumoase duminici.
Avea o soţie minunată pe care o iubea la fel ca la început, un copil deosebit care împlinise de curând 20 de ani şi pe care îl adora, în ciuda existenţei divergenţelor destul de aprige în ultimul timp dar datorate diferenţei de generaţie, şi mai avea avioanele lui, munca pe care o făcuse atât de bine ca pilot şi de care era atât de mândru.
Se considera un norocos şi se întreba ce ar fi făcut în locul colegului de echipaj, Martin, a cărui soţie îl înşela dinainte de căsătorie - ştia toată lumea, în afară de Martin - sau în locul lui Alex care, şi mai rău, aflase că nevastă-sa făcuse un avort când el era plecat la cursuri în California, pentru că rămăsese însărcinată cu cel mai bun prieten al lor. Aceste nenorociri îi ocoliseră familia, iar cei câţiva nori răzleţi apăruţi datorită conflictelor cu fata lui iubită se vor risipi definitiv după vizita de astă seară. Vor binecuvânta noua familie şi gata, lucrurile vor intra în normal.
Dintr-o dată vântul se înteţi, florile se închiseră, iar fluturii aurii îşi schimbară culoarea în violet. Cerul îşi aruncă peste umeri o eşarfă de nori şi trimise câţi câţiva stropi reci peste gândurile lui George.
Caseta roşie de metal
Marţi, 06-Mai-2008
”Caseta asta roşie e sufletul meu. E singurul loc unde mi-am mărturisit iubirea, este locul dragostei mele unice şi al sărutului meu curat. Este locul unde eu pot să vorbesc şi unde mi-e dor să fiu mângâiată...
Am alergat încălţată în pantofi cu diamante pe peroane de gări părăsite după trenuri cariate şi ruginite, după locomotive galbene cu ochi cenuşii...N-am ştiut ce caut, poate n-am avut ce să caut, dar am căutat rătutită, cu pupilele dilatate, prea dilatate, ceva...
M-am agăţat în tunelul ăsta găunos de toate pânzele de păianjen care mi-au scofâlcit sufletul şi am tras pe nas mirosul leşurilor deja pierdute în căutările lor. Am avut o viaţă încurcată, alandala, am fost vraişte şi fără somn.
Când am simţit că voi sfârşi în tunel, m-am hotărât să mă mărit. Cu câteva zile înainte de nuntă am vrut să-mi iau adio de la tunel. Şi am plecat în club. Dubla de Ecstasy şi alcoolul m-au făcut să mă pierd total şi să fac cea mai mare prostie a vieţii mele. Am mers dincolo de uşa roşie din spatele barului.
George nu a ştiut niciodată că Sandra nu este fata lui. Naşterea ei a fost bucuria vieţii lui, Sandra este soarele lui.
Am trăit cu minciuna asta atâţia ani...Tunelul şi-a luat taxa de părăsire. Dar n-am să plec în mormânt cu această minciună. O destăinui casetei mele roşii, sufletului meu acoperit de pământ.
Apoi, 20 de ani am trăit frumos, am avut un soţ iubitor, deosebit, am trăit viaţa model a părinţilor mei.
Destăinuirea Sandrei a fost momentul în care m-am reîntors definitiv în tunel. Sandra mi-a mărturisit că ia Ecstasy, apoi că are un prieten cu 20 de ani mai în vârstă. A urmat internarea la dezintoxicare. Sadra a trecut peste un tunel. Dar nu am reuşit să o fac să renunţe la prietenul ei. Au fost scadaluri monstru, Sandra s-a mutat din garsoniera ei cu el, apoi au plecat din oraş o perioadă. Când s-au întors erau căsătoriţi, iar Sandra era gravidă în luna a şaptea. Neavând ce să mai îndrept, i-am cerut Sandrei să vină cu soţul ei să ni-l prezinte şi să le dăm binecuvântarea.
Era barman şi lucra de 20 de ani într-unul din cele mai vestite cluburi din oraş.
L-am recunoscut imediat...
Era el, barmanul din spatele uşii roşii.
Eve
Marţi, 06-Mai-2008
Ştirea sinuciderii Evei m-a zguduit puternic şi acelaşi cutremur a produs şi cercurilor noastre de prieteni. Nimeni nu-i putea identifica motivele şi o bună bucată de vreme toţi ne gândeam la o crimă. Dar concluziile au fost clare – sinucidere.
Eva Grim, fata bătrânului Grim, fost înalt funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe şi coleg cu tata, era una din cunoscutele frumuseţi blonde ale oraşului. Profund răsfăţată din momentul în care a văzut lumina zilei, Eva a trăit într-un continuu Barbie – glamour. Îmi aduc aminte ziua în care am mers cu ai mei la familia Grim pentru una din aniversările doamnei şi minunatul moment în care Eva m-a tras de mânecă înspre dormitorul ei, a închis cu grijă uşa, s-a aşezat pe pat, şi-a scos cu mare pricepere chiloţeii şi mi i-a arătat spunându-mi: ”Uite, mi-a adus tati chiloţei Diol!”.
Spre deosebire de tata, bătrânul Grim făcuse mulţi bani prin funcţia pe care o ocupase la minister şi asigurase familiei sale un înalt nivel de trai. În aceste condiţii Eva a avut o copilărie şi o adolescenţă fără griji. Şi pentru că nu prea avea pentru ce să lupte, până să se mărite a trăit într-o continuă distracţie. Într-o seară, Grim disperat că i-a găsit Evei în dormitor câteva pastile de Ecstasy, a venit la tata să îi povestească întâmplarea şi să îi ceară sfatul în această privinţă. Nu ştiu ce s-a petrecut după, însă mie mi-a confirmat o bănuială mai veche, care apăruse când o vedeam pe Eva în cluburi, de fiecare dată împreună cu Alma – pe care o ştiam toţi că se droga – şi având acelaşi comportament ca al ei. Dar a trecut mult timp de atunci şi nu m-am mai gândit ani întregi la aceste lucruri care-mi apar acum în minte de parcă ar fi fost ieri.
Copilăria şi o bună parte din adolescenţă, până la plecarea din ţară mi-am petrecut-o alături de Eva. O perioadă a copilariei am fost chiar iubiţi. Ca să ne ascundem de părinţii circumspecţi care ne surprinseseră de multe ori când Eva îmi arăta ce chiloţei îi mai aducea bătrânul Grim, ne puneam bileţelele de amor în caseta roşie de metal îngropată în spatele casei doamnei Rita - vecina noastră, în locul numai de noi ştiut. Eva îmi scria un bilet în care îmi spunea cât de mult mă iubeşte, când o lasă doamna Grim afară şi unde se va duce, ieşea din casă şi îl punea în caseta noastră roşie. Eu o vedeam pe geamul mic din spatele casei noastre, o aşteptam să plece, mergeam la casetă, dădeam la o parte pământul de deasupra şi luam triumfător biletul, apoi ne întâlneam unde trebuia şi ne iubeam platonic. Astfel, părinţii nu ne vedeau prea des împreună şi nu stârneam suspiciuni.
Înspre adolescenţă drumurile noastre s-au bifurcat. Nu am mai fost aşa de apropiaţi, eu a trebuit să învăţ foarte mult, Eva nu avea de ce, şi ne întâlneam destul de rar. Apoi a trebuit să plec din ţară cu familia dar am ţinut legătura telefonic şi, în mod ciudat, de fiecare dată când vorbeam simţeam din partea ei o mare încărcătură emoţională. Asta m-a bucurat tare mult şi mi-am readus-o aproape de suflet. Ne-am vizitat apoi de câteva ori, întâlnirile erau tulburătoare, ne atingeam în treacăt şi tresăream dar ne retrăgeam imediat, ne era frică să înaintăm, vizitele se terminau, familiile îşi luau rămas bun, la fel şi noi...N-a fost să fie...
Pe la 22 de ani, imediat după ce şi-a terminat facultatea, Eva s-a măritat cu un pilot de succes, un om deosebit, îndrăgostit nebuneşte de ea. Anul următor au avut o fetiţă, frumuseţea de Sandra care acum are cam 20 de ani şi pare a fi copia fidelă a Evei.
În toată istoria acestei famili nu ştiu să fi existat evenimente care să o conducă pe Eva la un asemenea gest. Singura supărare din ultimul timp de care ştiam, era faptul că Sandra era cu un tip destul de în vârstă, care probabil că nu corespundea standardelor familiei, dar de care frumoasa fată era îndrăgostită lulea. În rest...
Amintirile mi-au purtat paşii înspre strada unde am locuit în copilărie. M-am strecurat pe lângă gardul casei părăsite a doamnei Rita şi am ajuns la locul unde îngropasem caseta roşie. Caseta mea şi a Evei. Am dat pământul la o parte, cum făceam în copilărie şi am scos-o emoţionat aşteptând să găsesc un bilet de la Eva.
Viktor
Duminică, 04-Mai-2008
Plecă dimineaţă, prin duminica abia şoptită de razele somnoroase ale soarelui. Aerul vesel îi răvăşi prieteneşte părul şi îl luă încurajator după umeri făcându-l să îşi ridice privirea din pământ. Paşii urmau ameţiţi drumul pe care îl ştiau atât de bine dar pe care nu îl parcurseseră niciodată ziua. Ajunse la club, intră şi se închise pe dinăuntru.
Viktor se aşeză la barul gol şi îşi umplu un pahar. Era prima dată singur aici, în douăzeci de ani.
Subsolul cocoşat, deranjat din somn, îl primea rece şi morocănos. N-avea chef de destăinuri, de judecăţi, de hotărâri. Ştia atât de multe că nu-l mai suporta nici chiar pe Viktor, care îi dăduse viaţă cu pensulele lui acum 2 decenii.
În schimb, canapelele măcar îl salutară mărunt şi oftară a compasiune iar scaunele se încordară parcă de amintirea greutăţilor fără astâmpăr şi a călcâielor înfipte în coaste.
Privirea i se fixă pe cele trei fascicule de lumină filtrate prin micile aerisiri ale tavanului. Le strecură printre degete şi încercă să şi le întindă izbăvitor peste ochii închişi. Lumina fu învinsă de zecile de trupuri din spatele pleoapelor, scindate de becurile stroboscopice. Viktor deschise brusc ochii şi îşi înecă privirea în licoarea aurie de lângă el. Băutura îi căzu în tălpi şi îl îndreptă către uşa roşie din spatele barului. O deschise şi îşi aruncă privirea peste dezordinea frivolă. Inspiră adânc mirosul fantomelor celor 20 de ani de trupuri înlănţuite în spatele uşii şi îşi închise din nou pleoapele pentru a le cuprinde şi păstra definitiv dincolo de ele.
Se hotărâse. Era pentru prima dată când inima i-o luase razna şi era prea bătrân să n-o lase în voia ei. Era prima dată când cineva îi semăna, când o femeie gândea ca el, când îşi recunoştea cuvintele şi gesturile în cuvintele şi gesturile ei.
În plus, după prima noapte de dragoste adevărată trăită cu câteva luni în urmă în spatele uşii roşii, urma să se întâmple ceva la care nu se gândise niciodată până acum. Urma să devină tată.
Un lung capitol se încheia în urma lui. Un capitol fără limite. O viaţă stroboscopică între trupuri şi noapte, dezgolită după uşa roşie din spatele barului.
O uşă nouă se deschidea înainte şi nu voia să piardă firul de lumină care se strecura prin ea.
Cu mişcări lente, parcă nedorind să termine vreodată, pregăti în liniştea mormântală din club, ultimul lui coktail, partenerul de viaţă cu care împărţise tot, mijlocitorul către gemetele blonde de dincolo de bar. Se aşezară la masa întunecată de lângă perete şi se priviră în tăcere. O lungă istorie se arcui între apele albastre ale ochilor lui Viktor şi reflexele viclene ale paharului brumat. Îl ridică şi îl lipi de fruntea fierbinte. Rămase aşa mult timp, cu ochii închişi, împietrit în amalgamul de imagini care se luptau năucitor să golească lichidul magic. Într-un târziu îl aşeză cu grijă şi se depărtă privindu-l cum rămâne, fără puteri, în întunericul gol.
Mângâie uşor barul adormit, aruncă o ultimă privire în urmă şi ieşi în stradă.
George
Duminică, 04-Mai-2008
În lumina crudă a dimineţii de primăvară, se simţi răsfăţat de câteva raze de soare şi fu cuprins de acel sentiment de fericire domestică al duminicilor calme. Se duse în grădina proaspăt amenajată şi se aşeză satisfăcut pe şezlong-ul său.
Era perioada în care imenşii fluturi aurii îi vizitau florile iar spectacolul amestecului de culori proiectat pe cerul perfect albastru îl încântau peste măsură. Prin curcubeul coborât în grădina sa îşi cântări viaţa de până acum şi constată că fusese ca liniştea acestei frumoase duminici.
Avea o soţie minunată pe care o iubea la fel ca la început, un copil deosebit care împlinise de curând 20 de ani şi pe care îl adora, în ciuda existenţei divergenţelor destul de aprige în ultimul timp dar datorate diferenţei de generaţie, şi mai avea avioanele lui, munca pe care o făcuse atât de bine ca pilot şi de care era atât de mândru.
Se considera un norocos şi se întreba ce ar fi făcut în locul colegului de echipaj, Martin, a cărui soţie îl înşela dinainte de căsătorie - ştia toată lumea, în afară de Martin - sau în locul lui Alex care, şi mai rău, aflase că nevastă-sa făcuse un avort când el era plecat la cursuri în California, pentru că rămăsese însărcinată cu cel mai bun prieten al lor. Aceste nenorociri îi ocoliseră familia, iar cei câţiva nori răzleţi apăruţi datorită conflictelor cu fata lui iubită se vor risipi definitiv după vizita de astă seară. Vor binecuvânta noua familie şi gata, lucrurile vor intra în normal.
Dintr-o dată vântul se înteţi, florile se închiseră, iar fluturii aurii îşi schimbară culoarea în violet. Cerul îşi aruncă peste umeri o eşarfă de nori şi trimise câţi câţiva stropi reci peste gândurile lui George.
Caseta roşie de metal
Marţi, 06-Mai-2008
”Caseta asta roşie e sufletul meu. E singurul loc unde mi-am mărturisit iubirea, este locul dragostei mele unice şi al sărutului meu curat. Este locul unde eu pot să vorbesc şi unde mi-e dor să fiu mângâiată...
Am alergat încălţată în pantofi cu diamante pe peroane de gări părăsite după trenuri cariate şi ruginite, după locomotive galbene cu ochi cenuşii...N-am ştiut ce caut, poate n-am avut ce să caut, dar am căutat rătutită, cu pupilele dilatate, prea dilatate, ceva...
M-am agăţat în tunelul ăsta găunos de toate pânzele de păianjen care mi-au scofâlcit sufletul şi am tras pe nas mirosul leşurilor deja pierdute în căutările lor. Am avut o viaţă încurcată, alandala, am fost vraişte şi fără somn.
Când am simţit că voi sfârşi în tunel, m-am hotărât să mă mărit. Cu câteva zile înainte de nuntă am vrut să-mi iau adio de la tunel. Şi am plecat în club. Dubla de Ecstasy şi alcoolul m-au făcut să mă pierd total şi să fac cea mai mare prostie a vieţii mele. Am mers dincolo de uşa roşie din spatele barului.
George nu a ştiut niciodată că Sandra nu este fata lui. Naşterea ei a fost bucuria vieţii lui, Sandra este soarele lui.
Am trăit cu minciuna asta atâţia ani...Tunelul şi-a luat taxa de părăsire. Dar n-am să plec în mormânt cu această minciună. O destăinui casetei mele roşii, sufletului meu acoperit de pământ.
Apoi, 20 de ani am trăit frumos, am avut un soţ iubitor, deosebit, am trăit viaţa model a părinţilor mei.
Destăinuirea Sandrei a fost momentul în care m-am reîntors definitiv în tunel. Sandra mi-a mărturisit că ia Ecstasy, apoi că are un prieten cu 20 de ani mai în vârstă. A urmat internarea la dezintoxicare. Sadra a trecut peste un tunel. Dar nu am reuşit să o fac să renunţe la prietenul ei. Au fost scadaluri monstru, Sandra s-a mutat din garsoniera ei cu el, apoi au plecat din oraş o perioadă. Când s-au întors erau căsătoriţi, iar Sandra era gravidă în luna a şaptea. Neavând ce să mai îndrept, i-am cerut Sandrei să vină cu soţul ei să ni-l prezinte şi să le dăm binecuvântarea.
Era barman şi lucra de 20 de ani într-unul din cele mai vestite cluburi din oraş.
L-am recunoscut imediat...
Era el, barmanul din spatele uşii roşii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)