Bucureştiul

Iubesc Bucureştiul pentru că este bunicul meu bătrân şi bolnav, care m-a iubit şi m-a ajutat să evadez din oraşul în care aerul stătea pe loc iar singurul zgomot existent era cel al creşterii ierbii. Mi-a dat libertatea şi încătuşarea, mi-a dat noaptea în zi şi ziua în noapte, mi-a arătat măreţia şi nimicnicia într-o singură privire. M-a învăţat să încerc viaţa cu dinţii şi să îmi dau seama dacă e de aur sau de tinichea.

Povestea de mai jos i-o dedic în întregime.

Bucureştiul zace grav bolnav pe masa de operaţie, într-un spital românesc fără ferestre şi colcăind de şobolani. Este năpădit de cancer, tumorile i se plimbă fluierând pe trotuare şi cangrenele îi împânzesc bulevardele. În spital e incredibil de cald. E zăpuşeală. Bucureştiul transpiră bere. Cearceafurile se îmbibă cu mirosul ieftin de bere la pet şi încep să se scurgă pe podea. Berea se ridică uşor, clipocind, până la nivelul gleznei infirmierilor năclăiţi şi plini de muci pe manşetele halatelor ponosite.
“E rost dă moarte frate” zise unul din ei aprinzându-şi o mahoarcă şi aruncând pachetul gol în balta de bere.
“Mai dă-l dreacu’ că n-o fi frate cu mama! Şi dacă trăieşte io cu ce m-aleg? Aşa, când o să vie ăia să-l ia, mai îmi pică şi mie d’o ciorbă, ceva acolo, nişte firfirei! Că cine crede ei că să bagă să le spele mortu, să-i îndrepte toate alea, să bage aina pă iel? ”.
“Auzi bă, da până moare ăsta mai ie nişte mititei dă luna trecută la doctor în frigider. Ş-aşa nu e nici dreacu p’aicea, hai să punem grătaru ăla, mâncăm şi noi ceva, ă? ”.
Infirmerii pun grătarul lângă Bucureşti şi-l aprind cu nişte galoşi de cauciuc şi câteva mâneci de halate date la casare. Fumul gros pătrunde printre castani, se scurge pe străzile odinioră străbătute de caleşti cu domniţe dantelate şi învăluie Calea Victoriei într-un miros iute de mici puturoşi. Tumorile voioase îşi rânjesc măselele îmbrăcate în aur şi îşi mângâie fericite burţile explodate de sub tricourile ridicate. Luciri de lanţuri de aur străluminează prin norul greu de fum.
Bucureştiul geme prin somul morfinic şi simte că sfârşitul îi este aproape. Amintirile îl fulgerează în sincope şi ca nişte imagini diapozitiv îi apar în minte locuri, oameni şi mirosuri de odinioară.
Infirmierii îşi sug măselele extrăgând bucăţile puturoase de mici de prin cariile putrede şi trăgând cu nesaţ din mahorcile lor iuţi. “Bucureeeeşti, Bucureeeeşti, oraş plin dă şmecheri eeeeşti ooooo. Bucureeeeşti, Bucureeeeşti toţi şmenarii tu îi creeeşti....”
Bucureştiul ar vrea să-şi astupe urechile pentru a-şi proteja resturile de timpane dar străzile lui ciuruite de excavatoare şi-au pierdut orice putere.
“Hai bă mori odată, dete dreacu’ că m-am plictisit” zise unul din infirmieri ştergându-şi botul unsuros cu o coajă de pâine mucegăită.
“Da’ lasă-l bă nu fii prost că dacă moare, moare o dată. Ne dă ăia ceva şi gata, ales bules, te-ai lins pă bot. Pă urmă tre să găsim altu’ că dă unde mai avem dă ghiozdan, ă? . Aşa mai bine las’ să mai chinuie, mai vine ăia ai lui mai ne dă şi nouă, mai dumăneală, mai vrăjeală, nu ştii cum zice Guţică, i-auzi ia: Nu sât şuţ nici cuţitaşîîî, Sât un şmecher dă oraşîîî, Pă fraieri îi păcăleştiiii, Dacă ştii să le vorbeştiii...
Când am intrat în camera de spital, mi-am găsit Bucureştiul trântit de pe pat în balta de bere ajunsă până la genunchi, cu bulevardele, parcuri şi străzile puţind a fum, a urină şi a mici, cu tumorile colcăind împreună cu şobolanii şi cu cangrenele întinse până în sufletele locuitorilor săi. Mi-am amintit cum mă salvase din oraşul pustiu, în care zidurile vorbeau între ele de plictiseală iar trenurile nu plecau şi nu veneau niciodată pentru că nimeni nu pleca şi nu venea niciodată acolo. Am început să plâng. Am venit prea târziu. Lacrimile mele nu fac decât să se amestece cu berea şi cu urina infirmierilor şi să cuprindă spitalul într-un lichid puturos şi galben. Bucureştiul pluteşte mort prin zeama infectă, aşteaptând pe Calea Victoriei întâlnirea cu domniţele dantelate de odinioară.

REGINA FLUTURILOR

Vă amintiţi că până acum 20 de ani oamenii se îndrăgosteau mai repede, se iubeau mai mult, perechile se formau dintr-o privire sau dintr-un zâmbet iar prima atingere a mâinilor pecetluia sărutul nesfârşit al inimilor pentru o perioadă mult mai lungă decât se întâmplă astăzi?
Vă amintiţi mirosul de primăvară de atunci şi fustele înflorate alintate de vântul uşor suflat de iasomie şi tei peste parcurile tinereţilor noastre? Şi pletele blonde, brune, roşcate, drepte, cârlionţate, şui, strecurate printre degete sau răsfirate pe paturi cu lenjerie albă...? Şi cuvintele puţine ce treceau în şoaptă dintr-o gură într-alta grăbite de săruturile lungi ca verile fără de toamnă...? Şi paşii făcuţi împreună care nu duceau nicăieri...? Şi apusurile de soare care ne colorau trupurile în roşu...? Şi mirosul de dragoste şi sare de mare...?
Nu aţi observat că astăzi strigătul unui suflet singur nu se mai aude decât în pustiu? Că fiorurile trec mute şi acre unul pe lângă celălalt, căutând oarbe prin case aşezate sau prin buzunare doldora de bani, lăsând în urma lor nefericiri de familii destrămate sau construind din balegi şi flori de plastic perechi indiferente ce îşi vând sufletul pe uriaşe puşculiţe de metal sau pe bucăţi lăbărţate de pământ gras?
Că dragostea tremură în agonie pe un pat de spital părăsit?
Vă mai amintiţi fluturii din stomac?
.........

Inanna ştia că este ultima crescătoare de fluturi şi presimţirile morţii care-i întunecau în ultimele nopţi visele, îi chinuiau inima, gândindu-se la fluturii ei ce vor deveni orfani şi la sufletele din depărtări care vor amuţi şi se vor tranforma în pulbere.
O umbră imensă urmată de o bubuitură năpraznică îi bântuia visul şi se trezea brusc, cu nările şi ochii plini de nisip şi cu timpanele ţiuind, ca şi când bubuitura avusese loc în acel moment în grota ultimului rest de munte din vestul deşertului Rub al Kali, unde Inanna îşi petrecea nopţile alături de fluturii rămaşi acasă.
Le povestise şi lor visul dar fluturii l-au interpretat ca fiind ploaia binefecătoare care va cădea, în sfârşit, după 50 de ani peste deşertul desfigurat, iar aripile lor îşi intensificau vibraţia la gândul polenului arămiu ce se va prelinge din belşug peste buzele uscate ale celor 37 de specii de plante născute de Rub al Kali.
Cei mai bătrâni îşi aminteau ultima ploaie cu atâtea amănunte, încât fluturii tineri gândeau că nu trecuseră decât câteva zile de la fericitul eveniment. Cu lacrimi în ochi rememorau primele picături care le înfioraseră aripile în acea zi, de la primele ore ale dimineţii, când pluteau pe aburul roşiatic ce acoperea ca o plapumă deşertul somnoros. Era prima lor ploaie şi fiorul dezvirginării le schimbase culorile aripilor în mii de nuanţe care se uniseră într-o panglică de curcubeu şi înconjurară deşertul de la un capăt la celălalt în căutarea nectarului din puţinele oaze ale lui Rub al Kali. Simţeau şi acum gustul nectarului de 50 de ani şi câţiva chiar nu putură să îndure plăcerea unei amintiri atât de intense şi se lăsară duşi de aripa morţii peste dunele deşertului.
O găsiseră pe Inanna acum 100 de ani, în acea dimineaţă incredibil de senină, atât de clară încât se putea vedea din Djibouti până în Cairo, urmând după furtuna de nisip care a ascuns în câteva minute, pe fundul mării, cele 30 de vapoare adormite ce îşi urmau sforăind drumul spre porturile arabe sau africane.
Inanna plutea pe undele calme, într-un coş împletit, ancorat pe o bucată de scândură desprinsă din puntea unui vapor şi era singurul nou-născut din acea dimineaţă de pe întreg cuprinsul Mării Roşii.
Urmând tradiţia atâtor secole, fluturii o ridicară uşor pentru a nu răni micul trup deshidratat şi o purtară în zbor până în grota din Rub al Kali, fericiţi pentru că, în sfârşit o nouă stăpână avea să le păstorească sufletele şi să le arate calea.
Antilopa adusă de la beduini a hrănit-o cu laptele ei galben roşiatic semănând cu nisipul nesfârşit al deşertului, până când a putut să meargă să-şi caute singură sorpioni roşii şi rădăcini de oază.
Fluturii i-au spus Inanna, după primele şi ultimele cuvinte omeneşti gângurite de mica stăpână.
Apoi s-a deprins cu limba fluturilor. În câţiva ani Inanna a învăţat numele fiecăruia din cele trei milioane de fluturi care trăiau la acel moment. De atunci, au murit mulţi şi numai numele lor rostite demult de Inanna mai colindă uneori la apus, la ceasul amintirilor, printre dunele roşietice.
Ca şi înaintaşele sale, Inanna i-a învăţat în continuare pe cei noi să asculte, iar pe cei mai experimentaţi să-şi ascută acest simţ.
Fluturii au deprins zgomotul scorpionilor în deşert, clocotul mării de sub nisipuri, vibraţia stelelor neliniştite de zvonul vreunei comete, iar noaptea, în liniştea surdă a nisipurilor, foşnetul planetelor rotindu-se în jurul soarelui.
După un timp fluturii erau pregătiţi.
Inanna îi trimitea peste tot pământul să semene iubirea prin lume.
Fluturi sângerii, fluturi translucizi, fluturi fosforescenţi, fluturi toreadori, fluturi de argint, fluturi de gheaţă, fluturi de parfum, fluturi dulci, fluturi din bucăţi de vise neterminate împânzeau pământul pentru a asculta scâncetele sufletelor suferind de dragoste şi pentru a le găsi perechea.
I-am văzut peste tot prin lume, în călătoriile mele şi am ascultat nenumărate minunate poveşti ale oamenilor care nu reuşeau să-i vadă, dar care le simţeau bătăile aripilor în stomac, atunci când îşi întâlneau sufletul pereche.
De câteva zile fluturii veniseră acasă.
Toţi auziseră scâncetul sufletului Inannei şi nici un alt suflet pereche care să-i însoţească glasul.

Bubuitura meteoritului prăvălit peste grota muntelui s-a auzit până pe cealaltă parte a pământului. Valul de nisip a fost atât de mare, că a astupat toată Marea Roşie şi a ajuns până în inima Sudanului.
Când au găsit-o moartă, cei 13 mii de fluturi care mai rămăseseră nesfârtecaţi s-au adunat deaupra ei şi au spălat-o cu lacrimile lor dulci.
Şi-au scuturat polenul de pe aripi şi au acoperit-o cu un giulgiu auriu.
Apoi au ridicat-o cu toţii şi au zburat dincolo de ceruri, aşezând-o uşor sub umbra rotitoare a lunii, alături de înaintaşele ei.
Înanna şi cele 499 de străbune ale sale, crescătoare de fluturi, pluteau diafan între ceruri, cu trenele lor vii, ţesute din fluturi nemuritori, care şi acum bat din aripi şi caută cu ochii, în necuprinsul oceanelor, câte un nou născut naufragiat care să le păstorească sufletele.