DESPRE CUM IUBESC BĂRBAŢII ŞI DE CE...- O versiune marina -

Ma strabateau toate fulgerele pământului când apăreau ochii bleu-essence pierduţi printre părul răzvrătit de primăverile sălbatice ale oraşului de la marginea nisipurilor.
Îi urmăream pierdut linia care pornea din tocuri, se încrusta în gambă şi se pierdea alene sub fustă, la jumătatea pulpei întotdeauna neglijent dezgolite.
Îndrăzneam să continui spre arcuirile demente ale bluzei lipite de sângele felin şi-i culegeam ameţit praful oraşului ars, aşezat pervers peste buzele-i crude.
După mult timp mi-a văzut ochii şi a fost de acord. A fost o înţelegere amară, un pact murdar, un schimb de doruri fără conştiinţă.
Am gustat surd din cea mai frumoasă femeie neîndrăgostită, din perfecţiunea fără cuvinte, din tristeţea unei plaje părăsite de apă.
Îi ţineam părul strâns dureros între degete şi îi priveam de câte ori voiam ochii ireali, nemăsurat de adânci, în care mă căutam infinit printre cioburile amintirilor sparte şi dorinţele născute în alte paturi...Muşcam până la sânge din indiferenţa ei sublimă şi îi adunam ţipetele de durere pentru a le asculta atunci când va uita să se mai întoarcă.
I-am gustat orice...
Am intrat necuviincios, adânc, spasmodic, înfrigurat şi profund egoist în necunoscutul iad binecuvântat şi am cunoscut femeia. La fiecare apus, pe fiecare plajă, în fiecare oraş, în fiecare pat de hotel furişat sub lună.
Mi-a dăruit tot, în afară de inima ei mută şi cuvintele-i fragile, care, înainte să le pot auzi, îmi cădeau la picioare şi se risipeau în cioburi de os.
Nu a vrut în schimb decât bani. Mulţi. Foarte mulţi. Şi i-am dat. Pentru tristeţea ei infinită cu care îşi colorase ochii, pentru demenţa arcuirilor bluzelor ei, pentru eternitatea descoperită furibund în fiecare noapte.
Când nu am mai reuşit să plătesc, cea mai frumoasă femeie neîndrăgostită s-a pregătit îndelung. Şi-a colorat ochii în cer învăluit de mare, şi-a chemat primăvara rebelă prin păr, şi-a mângâiat cu mătase pielea arămie. Şi-a căutat cuvintele risipite printre stânci şi m-a chemat...
Eram o umbră strecurată printre străzile încinse de păcatul verilor încremenite.
Sec şi galben, un suflet stins cu orbitele împânzite de alge...Un tremur mut, o aripă lovită de pământ...
Ştiam că va fi condamnarea mea, moartea mea, alungarea din iadul binecuvântat.
Femeia m-a primit gravă, neiertătoare, sublimă. Şi-a deschis ochii. Mi-a izbit inima. M-a luat în braţe şi pentru prima dată i-am auzit cuvintele:
“De-acum...aş vrea să mă iubeşti…”

ŞOAPTA UNEI PAGINI NEÎNCEPUTE

Cât întuneric se poate ascunde în spatele unei foi albe...! Câte scufundari trebuie să fac în funinginea aşezată pe cioburile istoriei mele uscate...! Şi cum îmi încremeneşte cărbunele uitării pleoapa amară...!
Numai suflul cailor înspumaţi trecând prin visele oarbe, poate să mai aline ţipătul plajelor arse al cangrenelor mele!
Amintirea primelor atingeri de degete reci-umede şi a primului gust de femeie răscolindu-mi verile surd-parfumate m-a aruncat pe caii învolburaţi ce tropotesc peste aburii întunecaţi ai uitării.
Încerc să-i strunesc printre valurile de plumb, încerc să văd linia de oţel a orizontului .....
O imensă pleoapă se deschide la infinit şi fulgere roşii mă trăznesc din ochiul îngălbenit-amnezic.
Caii mă aruncă peste timp şi nu apuc decât să le văd trupurile arcuite peste moarte....
Eu mă aşez, ca de obicei, pe fundul mării şi aştept lemnul dulce al vapoarelor naufragiate....
De-abia acum îmi amintesc textura încheieturii maînii tale şi sunetul prafului răscolit de paşii tăi.
Zgomotul genelor străbătute de vânt şi forma aerului despicat de buze...
Îţi aud zâmbetul atingându-mi pielea vânătă...
Îţi aud clinchetul părului sărutat de nisip....
Luna îţi îmbracă rochia şi se strecoară printre valuri până la mine.
O recunosc, o dezbrac, şi o alung slută printre stele....

IUBIRE USCATĂ

De sute de ani, vrăjitorii satelor pescăreşti din peninsula Magenta trebuiau să lase, înainte de moarte o învăţătură profundă urmaşului în ale tainelor, pe care acesta trebuia să o prezinte comunităţii la înmormântarea vechiului mag. Evoria lăsase spre ştiinţa viitorimii că mările sunt lacrimi din sufletele morţilor care nu au iubit niciodată şi că un astfel de mort îngropat în apă îşi ia sufletul înapoi.
Dar vocea slaba a noului mag, bălăbănită printre stânci de vântul mofluz, nu ajunse la urechile lui Miguel, a cărui nevastă preaiubită muri la câteva zile după Evoria.
Miguel îi făcu un coşciug din bucăţi de scoică şi o îngropă în Mare, lângă barca de o viaţă, pentru a o săruta de fiecare dată înainte de a pleca spre furtunile morţii în căutarea hranei pentru sat.
Acum Miguel Arenas stătea pe nisipul verzui din faţa casei şi privea în depărtare, nevenindu-i să creadă că în câţiva ani de când îşi îngropase preaiubita soţie, întreaga Mare se transformase în nisip...

Postasul

Miguel Arenas iesise la poarta, asa cum facea de obicei, sa se intinda la soare ca sa-si usuce hainele. Singur pe lume, fara nici o legatura de sange sau de alta natura, in fiecare duminica la ora 06.00 fix intra in bucata de mare din spatele casei ca sa culeaga alge pentru toata saptamana viitoare. Era singura hrana pe care si-o putea permite, ca toti ceilalti de altfel. Dupa ce-si culegea toata ziua hrana, la ora 18.00 iesea la poarta si se rastignea de gard pentru a-si usca pielea si a evapora sarea care-i intra in oase.
Postasul satului il gasi agatat in gard in duminica in care trebuia sa-i aduca nefericita veste. Din respect pentru teribila instiintare pe care trebuia sa i-o transmita, se opri la cativa pasi si astepta cateva minute. Miguel dormea dus, spanzurat de gardul alb de sarea adunata in cei 70 de ani de viata. Nerabdator, postasul scoase bucata de carne si o vantura prin aer. Miguel aproape ca rupse batranul gard si se opri cu ochi insangerati in buzele postasului.
Acesta ii prinse maxilarul si i-l indrepta intr-o parte, apoi buzele lui despicara aerul pentru ca limba sa transmita otrava mesajului direct in creierul spongios al lui Arias.
Trei saptamani trecura de la primire vestii si Miguel nu se misca din locul in care a primit-o. Nici macar nu si-a miscat o mana sau un picor iar unii spun ca nici macar nu a clipit.
Dupa inca o saptamna Arias incepu sa planga. In trei zile s-a acoperit complet de sare iar peste inca o saptamana vantul a inceput sa-l imprastie prin sat.
Oamenii il respirau si stiau cine este. Se gandeau cu groaza la momentul in care postasul va scoate bucata de carne in fata casei lor.
Peste o luna s-au adunat cu totii, l-au omorat pe postas si l-au mancat.
Nimeni nu s-a mai miscat din acel loc. Dupa o saptamna au inceput sa planga cu totii. In trei zile s-au acoperit complet de sare iar peste inca o saptamana vantul a inceput sa-i imprastie prin sat.

Spleen

Cateodata intru intr-o cochilie ca sa respir in voie nisipul perlat si resturile de cristale de mare. Simt aici pielea incinsa a calutilor de mare si gustul rosiatic al sepiei in agonie....Zgomotul mut al marii imi creste tensiunea si ma izbesc prin oasele calcifiate ale melcului mort de sute de ani... Nici nu stiu ce vreau sa imi amintesc ...nici nu cred ca vreau sa imi amintesc ceva...e numai sangele inchegat al piratilor stramosi in cautarea cutitelor aducatoare de moarte.
Numai sotia mea intelge vuietul meu si il asculta ascunzand sub san melcul in care ma refugiez. Daca ar sti ca urechea ei a fost un vechi refugiu al meu, si-ar adanci buzele in praful macinat al scoicilor aruncate de valuri peste orizont.
Imi plimb algele astea batrane peste genele mele deja incaruntite si simt in gropile din buze clocotul lacrimilor prabusite din ochi....Ce soare violet iti intuneca sanul in agonie! Ce tipat al palmelor mele mangaindu-ti pielea inzapezita imi coloreaza sangele in clepsidra. Durerea timpului masurat cu rigla si desertul in care mi-am pierdut ochii.....
Nisipul fosta apa naste camile si apa viitor nisip naste scoici... asa, prin aceleasi batrane trupuri vom respira cand alge cand scorpioni rosii...
Ce cautam in mlastinile de azi? Ce picioare de plumb ne fac sa nu mai atingem cu narile murdare nuferii abia infloriti de la suprafta? De ce ne sunt ochii plini de noroi si de viespi moarte? Plete rupte purtate de curentii marini spe vechile vapoare naufragiate.... Suflete tipand din intunericul amforelor pangarite de eunuci desfranati....
Urla Marea de neputinta valurilor...sfaramate in luna...Urla soarele in asfintitul ars de sarea marii insangerate....
Ma retrag in cochilia mea pustiita cu bucati de vise si ma acopar cu o pleopa sarata de fecioara batrana....plang de fericire ca iubirea mea ma va baga cu grija sub perna...
Maine camila va strabate din nou desertul crud....ochii arabului batran imi spulbera amintirile de pe fundul marii....ma intunec in sclipirile soarelui si aprind focurile in sufletele moarte.
Ciresii infloresc in decembrie....

Inceputuri

Mmmm...incepe aventura! Ce pacat ca nu am timp sa simt matasea inceputului asa cum s-ar cuveni....Oricum cred ca e rosie cu reflexe negre...si are gust de fructe de mare, nisip si portocala...Ma voi sui in barca mai tarziu putin. Trebuie intai sa-mi pregatesc plasele, sa scot panzele de la uscat si sa suier vantul...
Langa coliba mea arsa de soare stau pe nisip scrutand orizontul. Nu-mi pot opri mana dreapta din du-te-vino-ul fara sfarsit. Simt vantul in barba si in crapaturile buzelor si inima mica pierduta pe undeva prin genunchi.
Ma va primi marea?