DESPRE CUM IUBESC BĂRBAŢII ŞI DE CE...- O versiune marina -

Ma strabateau toate fulgerele pământului când apăreau ochii bleu-essence pierduţi printre părul răzvrătit de primăverile sălbatice ale oraşului de la marginea nisipurilor.
Îi urmăream pierdut linia care pornea din tocuri, se încrusta în gambă şi se pierdea alene sub fustă, la jumătatea pulpei întotdeauna neglijent dezgolite.
Îndrăzneam să continui spre arcuirile demente ale bluzei lipite de sângele felin şi-i culegeam ameţit praful oraşului ars, aşezat pervers peste buzele-i crude.
După mult timp mi-a văzut ochii şi a fost de acord. A fost o înţelegere amară, un pact murdar, un schimb de doruri fără conştiinţă.
Am gustat surd din cea mai frumoasă femeie neîndrăgostită, din perfecţiunea fără cuvinte, din tristeţea unei plaje părăsite de apă.
Îi ţineam părul strâns dureros între degete şi îi priveam de câte ori voiam ochii ireali, nemăsurat de adânci, în care mă căutam infinit printre cioburile amintirilor sparte şi dorinţele născute în alte paturi...Muşcam până la sânge din indiferenţa ei sublimă şi îi adunam ţipetele de durere pentru a le asculta atunci când va uita să se mai întoarcă.
I-am gustat orice...
Am intrat necuviincios, adânc, spasmodic, înfrigurat şi profund egoist în necunoscutul iad binecuvântat şi am cunoscut femeia. La fiecare apus, pe fiecare plajă, în fiecare oraş, în fiecare pat de hotel furişat sub lună.
Mi-a dăruit tot, în afară de inima ei mută şi cuvintele-i fragile, care, înainte să le pot auzi, îmi cădeau la picioare şi se risipeau în cioburi de os.
Nu a vrut în schimb decât bani. Mulţi. Foarte mulţi. Şi i-am dat. Pentru tristeţea ei infinită cu care îşi colorase ochii, pentru demenţa arcuirilor bluzelor ei, pentru eternitatea descoperită furibund în fiecare noapte.
Când nu am mai reuşit să plătesc, cea mai frumoasă femeie neîndrăgostită s-a pregătit îndelung. Şi-a colorat ochii în cer învăluit de mare, şi-a chemat primăvara rebelă prin păr, şi-a mângâiat cu mătase pielea arămie. Şi-a căutat cuvintele risipite printre stânci şi m-a chemat...
Eram o umbră strecurată printre străzile încinse de păcatul verilor încremenite.
Sec şi galben, un suflet stins cu orbitele împânzite de alge...Un tremur mut, o aripă lovită de pământ...
Ştiam că va fi condamnarea mea, moartea mea, alungarea din iadul binecuvântat.
Femeia m-a primit gravă, neiertătoare, sublimă. Şi-a deschis ochii. Mi-a izbit inima. M-a luat în braţe şi pentru prima dată i-am auzit cuvintele:
“De-acum...aş vrea să mă iubeşti…”