Postasul

Miguel Arenas iesise la poarta, asa cum facea de obicei, sa se intinda la soare ca sa-si usuce hainele. Singur pe lume, fara nici o legatura de sange sau de alta natura, in fiecare duminica la ora 06.00 fix intra in bucata de mare din spatele casei ca sa culeaga alge pentru toata saptamana viitoare. Era singura hrana pe care si-o putea permite, ca toti ceilalti de altfel. Dupa ce-si culegea toata ziua hrana, la ora 18.00 iesea la poarta si se rastignea de gard pentru a-si usca pielea si a evapora sarea care-i intra in oase.
Postasul satului il gasi agatat in gard in duminica in care trebuia sa-i aduca nefericita veste. Din respect pentru teribila instiintare pe care trebuia sa i-o transmita, se opri la cativa pasi si astepta cateva minute. Miguel dormea dus, spanzurat de gardul alb de sarea adunata in cei 70 de ani de viata. Nerabdator, postasul scoase bucata de carne si o vantura prin aer. Miguel aproape ca rupse batranul gard si se opri cu ochi insangerati in buzele postasului.
Acesta ii prinse maxilarul si i-l indrepta intr-o parte, apoi buzele lui despicara aerul pentru ca limba sa transmita otrava mesajului direct in creierul spongios al lui Arias.
Trei saptamani trecura de la primire vestii si Miguel nu se misca din locul in care a primit-o. Nici macar nu si-a miscat o mana sau un picor iar unii spun ca nici macar nu a clipit.
Dupa inca o saptamna Arias incepu sa planga. In trei zile s-a acoperit complet de sare iar peste inca o saptamana vantul a inceput sa-l imprastie prin sat.
Oamenii il respirau si stiau cine este. Se gandeau cu groaza la momentul in care postasul va scoate bucata de carne in fata casei lor.
Peste o luna s-au adunat cu totii, l-au omorat pe postas si l-au mancat.
Nimeni nu s-a mai miscat din acel loc. Dupa o saptamna au inceput sa planga cu totii. In trei zile s-au acoperit complet de sare iar peste inca o saptamana vantul a inceput sa-i imprastie prin sat.