De sute de ani, vrăjitorii satelor pescăreşti din peninsula Magenta trebuiau să lase, înainte de moarte o învăţătură profundă urmaşului în ale tainelor, pe care acesta trebuia să o prezinte comunităţii la înmormântarea vechiului mag. Evoria lăsase spre ştiinţa viitorimii că mările sunt lacrimi din sufletele morţilor care nu au iubit niciodată şi că un astfel de mort îngropat în apă îşi ia sufletul înapoi.
Dar vocea slaba a noului mag, bălăbănită printre stânci de vântul mofluz, nu ajunse la urechile lui Miguel, a cărui nevastă preaiubită muri la câteva zile după Evoria.
Miguel îi făcu un coşciug din bucăţi de scoică şi o îngropă în Mare, lângă barca de o viaţă, pentru a o săruta de fiecare dată înainte de a pleca spre furtunile morţii în căutarea hranei pentru sat.
Acum Miguel Arenas stătea pe nisipul verzui din faţa casei şi privea în depărtare, nevenindu-i să creadă că în câţiva ani de când îşi îngropase preaiubita soţie, întreaga Mare se transformase în nisip...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu