Bucureştiul

Iubesc Bucureştiul pentru că este bunicul meu bătrân şi bolnav, care m-a iubit şi m-a ajutat să evadez din oraşul în care aerul stătea pe loc iar singurul zgomot existent era cel al creşterii ierbii. Mi-a dat libertatea şi încătuşarea, mi-a dat noaptea în zi şi ziua în noapte, mi-a arătat măreţia şi nimicnicia într-o singură privire. M-a învăţat să încerc viaţa cu dinţii şi să îmi dau seama dacă e de aur sau de tinichea.

Povestea de mai jos i-o dedic în întregime.

Bucureştiul zace grav bolnav pe masa de operaţie, într-un spital românesc fără ferestre şi colcăind de şobolani. Este năpădit de cancer, tumorile i se plimbă fluierând pe trotuare şi cangrenele îi împânzesc bulevardele. În spital e incredibil de cald. E zăpuşeală. Bucureştiul transpiră bere. Cearceafurile se îmbibă cu mirosul ieftin de bere la pet şi încep să se scurgă pe podea. Berea se ridică uşor, clipocind, până la nivelul gleznei infirmierilor năclăiţi şi plini de muci pe manşetele halatelor ponosite.
“E rost dă moarte frate” zise unul din ei aprinzându-şi o mahoarcă şi aruncând pachetul gol în balta de bere.
“Mai dă-l dreacu’ că n-o fi frate cu mama! Şi dacă trăieşte io cu ce m-aleg? Aşa, când o să vie ăia să-l ia, mai îmi pică şi mie d’o ciorbă, ceva acolo, nişte firfirei! Că cine crede ei că să bagă să le spele mortu, să-i îndrepte toate alea, să bage aina pă iel? ”.
“Auzi bă, da până moare ăsta mai ie nişte mititei dă luna trecută la doctor în frigider. Ş-aşa nu e nici dreacu p’aicea, hai să punem grătaru ăla, mâncăm şi noi ceva, ă? ”.
Infirmerii pun grătarul lângă Bucureşti şi-l aprind cu nişte galoşi de cauciuc şi câteva mâneci de halate date la casare. Fumul gros pătrunde printre castani, se scurge pe străzile odinioră străbătute de caleşti cu domniţe dantelate şi învăluie Calea Victoriei într-un miros iute de mici puturoşi. Tumorile voioase îşi rânjesc măselele îmbrăcate în aur şi îşi mângâie fericite burţile explodate de sub tricourile ridicate. Luciri de lanţuri de aur străluminează prin norul greu de fum.
Bucureştiul geme prin somul morfinic şi simte că sfârşitul îi este aproape. Amintirile îl fulgerează în sincope şi ca nişte imagini diapozitiv îi apar în minte locuri, oameni şi mirosuri de odinioară.
Infirmierii îşi sug măselele extrăgând bucăţile puturoase de mici de prin cariile putrede şi trăgând cu nesaţ din mahorcile lor iuţi. “Bucureeeeşti, Bucureeeeşti, oraş plin dă şmecheri eeeeşti ooooo. Bucureeeeşti, Bucureeeeşti toţi şmenarii tu îi creeeşti....”
Bucureştiul ar vrea să-şi astupe urechile pentru a-şi proteja resturile de timpane dar străzile lui ciuruite de excavatoare şi-au pierdut orice putere.
“Hai bă mori odată, dete dreacu’ că m-am plictisit” zise unul din infirmieri ştergându-şi botul unsuros cu o coajă de pâine mucegăită.
“Da’ lasă-l bă nu fii prost că dacă moare, moare o dată. Ne dă ăia ceva şi gata, ales bules, te-ai lins pă bot. Pă urmă tre să găsim altu’ că dă unde mai avem dă ghiozdan, ă? . Aşa mai bine las’ să mai chinuie, mai vine ăia ai lui mai ne dă şi nouă, mai dumăneală, mai vrăjeală, nu ştii cum zice Guţică, i-auzi ia: Nu sât şuţ nici cuţitaşîîî, Sât un şmecher dă oraşîîî, Pă fraieri îi păcăleştiiii, Dacă ştii să le vorbeştiii...
Când am intrat în camera de spital, mi-am găsit Bucureştiul trântit de pe pat în balta de bere ajunsă până la genunchi, cu bulevardele, parcuri şi străzile puţind a fum, a urină şi a mici, cu tumorile colcăind împreună cu şobolanii şi cu cangrenele întinse până în sufletele locuitorilor săi. Mi-am amintit cum mă salvase din oraşul pustiu, în care zidurile vorbeau între ele de plictiseală iar trenurile nu plecau şi nu veneau niciodată pentru că nimeni nu pleca şi nu venea niciodată acolo. Am început să plâng. Am venit prea târziu. Lacrimile mele nu fac decât să se amestece cu berea şi cu urina infirmierilor şi să cuprindă spitalul într-un lichid puturos şi galben. Bucureştiul pluteşte mort prin zeama infectă, aşteaptând pe Calea Victoriei întâlnirea cu domniţele dantelate de odinioară.

REGINA FLUTURILOR

Vă amintiţi că până acum 20 de ani oamenii se îndrăgosteau mai repede, se iubeau mai mult, perechile se formau dintr-o privire sau dintr-un zâmbet iar prima atingere a mâinilor pecetluia sărutul nesfârşit al inimilor pentru o perioadă mult mai lungă decât se întâmplă astăzi?
Vă amintiţi mirosul de primăvară de atunci şi fustele înflorate alintate de vântul uşor suflat de iasomie şi tei peste parcurile tinereţilor noastre? Şi pletele blonde, brune, roşcate, drepte, cârlionţate, şui, strecurate printre degete sau răsfirate pe paturi cu lenjerie albă...? Şi cuvintele puţine ce treceau în şoaptă dintr-o gură într-alta grăbite de săruturile lungi ca verile fără de toamnă...? Şi paşii făcuţi împreună care nu duceau nicăieri...? Şi apusurile de soare care ne colorau trupurile în roşu...? Şi mirosul de dragoste şi sare de mare...?
Nu aţi observat că astăzi strigătul unui suflet singur nu se mai aude decât în pustiu? Că fiorurile trec mute şi acre unul pe lângă celălalt, căutând oarbe prin case aşezate sau prin buzunare doldora de bani, lăsând în urma lor nefericiri de familii destrămate sau construind din balegi şi flori de plastic perechi indiferente ce îşi vând sufletul pe uriaşe puşculiţe de metal sau pe bucăţi lăbărţate de pământ gras?
Că dragostea tremură în agonie pe un pat de spital părăsit?
Vă mai amintiţi fluturii din stomac?
.........

Inanna ştia că este ultima crescătoare de fluturi şi presimţirile morţii care-i întunecau în ultimele nopţi visele, îi chinuiau inima, gândindu-se la fluturii ei ce vor deveni orfani şi la sufletele din depărtări care vor amuţi şi se vor tranforma în pulbere.
O umbră imensă urmată de o bubuitură năpraznică îi bântuia visul şi se trezea brusc, cu nările şi ochii plini de nisip şi cu timpanele ţiuind, ca şi când bubuitura avusese loc în acel moment în grota ultimului rest de munte din vestul deşertului Rub al Kali, unde Inanna îşi petrecea nopţile alături de fluturii rămaşi acasă.
Le povestise şi lor visul dar fluturii l-au interpretat ca fiind ploaia binefecătoare care va cădea, în sfârşit, după 50 de ani peste deşertul desfigurat, iar aripile lor îşi intensificau vibraţia la gândul polenului arămiu ce se va prelinge din belşug peste buzele uscate ale celor 37 de specii de plante născute de Rub al Kali.
Cei mai bătrâni îşi aminteau ultima ploaie cu atâtea amănunte, încât fluturii tineri gândeau că nu trecuseră decât câteva zile de la fericitul eveniment. Cu lacrimi în ochi rememorau primele picături care le înfioraseră aripile în acea zi, de la primele ore ale dimineţii, când pluteau pe aburul roşiatic ce acoperea ca o plapumă deşertul somnoros. Era prima lor ploaie şi fiorul dezvirginării le schimbase culorile aripilor în mii de nuanţe care se uniseră într-o panglică de curcubeu şi înconjurară deşertul de la un capăt la celălalt în căutarea nectarului din puţinele oaze ale lui Rub al Kali. Simţeau şi acum gustul nectarului de 50 de ani şi câţiva chiar nu putură să îndure plăcerea unei amintiri atât de intense şi se lăsară duşi de aripa morţii peste dunele deşertului.
O găsiseră pe Inanna acum 100 de ani, în acea dimineaţă incredibil de senină, atât de clară încât se putea vedea din Djibouti până în Cairo, urmând după furtuna de nisip care a ascuns în câteva minute, pe fundul mării, cele 30 de vapoare adormite ce îşi urmau sforăind drumul spre porturile arabe sau africane.
Inanna plutea pe undele calme, într-un coş împletit, ancorat pe o bucată de scândură desprinsă din puntea unui vapor şi era singurul nou-născut din acea dimineaţă de pe întreg cuprinsul Mării Roşii.
Urmând tradiţia atâtor secole, fluturii o ridicară uşor pentru a nu răni micul trup deshidratat şi o purtară în zbor până în grota din Rub al Kali, fericiţi pentru că, în sfârşit o nouă stăpână avea să le păstorească sufletele şi să le arate calea.
Antilopa adusă de la beduini a hrănit-o cu laptele ei galben roşiatic semănând cu nisipul nesfârşit al deşertului, până când a putut să meargă să-şi caute singură sorpioni roşii şi rădăcini de oază.
Fluturii i-au spus Inanna, după primele şi ultimele cuvinte omeneşti gângurite de mica stăpână.
Apoi s-a deprins cu limba fluturilor. În câţiva ani Inanna a învăţat numele fiecăruia din cele trei milioane de fluturi care trăiau la acel moment. De atunci, au murit mulţi şi numai numele lor rostite demult de Inanna mai colindă uneori la apus, la ceasul amintirilor, printre dunele roşietice.
Ca şi înaintaşele sale, Inanna i-a învăţat în continuare pe cei noi să asculte, iar pe cei mai experimentaţi să-şi ascută acest simţ.
Fluturii au deprins zgomotul scorpionilor în deşert, clocotul mării de sub nisipuri, vibraţia stelelor neliniştite de zvonul vreunei comete, iar noaptea, în liniştea surdă a nisipurilor, foşnetul planetelor rotindu-se în jurul soarelui.
După un timp fluturii erau pregătiţi.
Inanna îi trimitea peste tot pământul să semene iubirea prin lume.
Fluturi sângerii, fluturi translucizi, fluturi fosforescenţi, fluturi toreadori, fluturi de argint, fluturi de gheaţă, fluturi de parfum, fluturi dulci, fluturi din bucăţi de vise neterminate împânzeau pământul pentru a asculta scâncetele sufletelor suferind de dragoste şi pentru a le găsi perechea.
I-am văzut peste tot prin lume, în călătoriile mele şi am ascultat nenumărate minunate poveşti ale oamenilor care nu reuşeau să-i vadă, dar care le simţeau bătăile aripilor în stomac, atunci când îşi întâlneau sufletul pereche.
De câteva zile fluturii veniseră acasă.
Toţi auziseră scâncetul sufletului Inannei şi nici un alt suflet pereche care să-i însoţească glasul.

Bubuitura meteoritului prăvălit peste grota muntelui s-a auzit până pe cealaltă parte a pământului. Valul de nisip a fost atât de mare, că a astupat toată Marea Roşie şi a ajuns până în inima Sudanului.
Când au găsit-o moartă, cei 13 mii de fluturi care mai rămăseseră nesfârtecaţi s-au adunat deaupra ei şi au spălat-o cu lacrimile lor dulci.
Şi-au scuturat polenul de pe aripi şi au acoperit-o cu un giulgiu auriu.
Apoi au ridicat-o cu toţii şi au zburat dincolo de ceruri, aşezând-o uşor sub umbra rotitoare a lunii, alături de înaintaşele ei.
Înanna şi cele 499 de străbune ale sale, crescătoare de fluturi, pluteau diafan între ceruri, cu trenele lor vii, ţesute din fluturi nemuritori, care şi acum bat din aripi şi caută cu ochii, în necuprinsul oceanelor, câte un nou născut naufragiat care să le păstorească sufletele.

FEMEIA FRUMOASĂ ŞI TRISTĂ DIN CASA PĂRĂSITĂ

Camera cocoşată ca o bătrână uitată de moarte pe o bancă de lemn într-un sat părăsit, abia mai răsufla, sprijinită pe pereţii galbeni, acoperiţi din loc în loc cu puf negru adus de umbra timpului fără viitor. Păianjeni uriaşi se năşteau din crăpăturile viguroase ce străbăteau fiecare perete de la un colţ la altul, până la inima împletită din ciment şi apă. Uneori, când camera cufundată în spasmele amintirilor ofta profund, crăpăturile prindeau viaţă animând păianjenii uriaşi desenaţi de arhitectura lor întunecată şi prevestitoare de moarte. Spărturile dintre pereţi şi podea erau atât de hâde şi de profunde, încât părea că pereţii nu se mai sprijină pe nimic şi se bălăbănesc în aer la fiecare tresărire a camerei. Podeaua căptuşită de-a lungul anilor de mii şi mii de urme ale tălpilor grăbite nu mai avea nici o culoare. Nici cel mai fin ochi nu ar fi putut identifica vreo nuanţă pe lemnul tânguitor şi scofâlcit.
Lumina se strecura hepatică prin ochiul de geam tulbure, bolnav de cataractă definitivă, şi se aşternea să moară sub particulele de praf iute.
Eram în sfârşit aici. În locul pe care l-am visat dintotdeauna. Din păcate camera e goală iar umbrele care trec pe lângă mine nu mă văd, aşa cum nu m-au văzut niciodată, nici măcar atunci când le cerşeam privirea prin ferestrele caselor de pe drumurile paşilor mei. Ce păcat că nu putem pune oamenii la păstrat, ca florile într-o carte.... Să poţi deschide din când în când coperţile şi să mângâi buzele sărutate atâţia ani, sau pleoapele care ascund o viaţă....Să-ţi apropii cartea de nas şi să respiri o lume de cearşafuri umede, săruturi în ploaie, piele înfiorată, travaliu şi lapte matern...
Mergeam în copilărie pe drumurile care legau casa părinţilor şi scolile mele şui şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la ferestrele caselor ce se înşirau nesfârşit către una din destinaţii. Nu-mi doream nimic mai mult decât un semn de la o ferastră, o fată care să îmi facă cu mâna şi care să mă cheme în universul ei. Ferestrele au rămas oarbe şi împietrite, nelăsând vreo chemare să mă smulgă din agonia paşilor mei.
Adolescenţa mi-a mărit ochii, intensitatea privirii şi puterea dorinţei, dar ferestrele erau de neclintit. Guvernante necruţătoare opreau orice vibraţie a sânilor de-abia înmuguriţi în spatele lor, să-mi scoată la vedere un chip care să-mi ceară atingerea primăverii pielii.
Toată viaţa am colindat lumea în lung şi în lat, căutând în peregrinările mele chemarea unei femei frumoase şi triste într-o cameră înaltă şi veche a unei case părăsite. Ii cunoşeam chipul, îi cunoşteam mirosul, îi simţeam pe buze textura pielii de sub părul strâns într-un coc spaniol, simţeam uneori sub talpă chiar şi vibraţia lemnului din duşumeaua păşită de ea. Ştiam că durerea ei nu putea fi stinsă decât într-un spasm ucigător, într-o încleştare a oaselor bântuite de poveşti cu iubiri furibunde şi morţi năprasnice, într-un ţipăt al pielii muşcate până în arterele pustiite de sângele închegat.
Nu am ştiut niciodată că şi ea mă căuta. Alerga în fiecare zi înnebunită către toate ferestrele caselor înşirate în drumul paşilor mei, lăsând pe feţele lor sticloase urmele degetelor ei lungi ca semn pentru ochii mei năuciţi de dor. Ţipătul dorului ei se spărgea de pleoapele definitiv închise ale ferestrelor ursuze, transformând în mii de cioburi numele meu sufocat între ziduri.
O singură secundă din viaţa mea i-am zărit semnul, prin oftatul de moarte al unei case uitate de istorie, într-un cartier aproape părăsit din apropierea cimitirului evreiesc... Inima mi-a bătut aşa de tare încât cred că au simţit-o şi morţii din apropiere, de vreme ce am văzut şi am auzit crucile cum vibrează. Sângele cred că mi-ar fi ajuns să umplu toate sufletele bătrânului cimitir şi să reîntorc în casele lor toată dragostea trupurilor sădite sub lespezi.
Niciodată nu am putut să îmi explic ce rădăcini m-au înfipt în acea secundă în inima pământului nelăsându-mi viaţa să urce pe scările bătrânei case, către sufletul îngheţat între ziduri, către semnul care mă chema să ardem până la alb pustietatea amintirilor noastre.
Forţa măruntaielor pământului şi smoala vâscoasă a viscerelor sale din care a fost plămădit şi trupul meu m-a pironit întreaga zi, oprindu-mi suflul şi topindu-mi amintirile.
Am plecat buimac neştiind ce s-a întâmplat în cele doisprezece ore cât a ţinut prima şi ultima secundă a vieţii mele.
Amintirea mi-a venit acum, când cei 80 de ani ai mei m-au purtat către locul în care m-am gândit să-mi mut existenţa, cimitirul evreiesc.
De data asta pământul nu m-a mai oprit să urc scările. Simt în camera asta un foşnet de aripi. Sunt sigur că este sufletul ei care m-a recunoscut. Este femeia mea frumoasă şi tristă aşteptându-mă în casa părăsită. Aşteaptă-mă puţin, îi spun. Cu ultimele puteri sparg in mii de cioburi ferestrele moarte ale casei. Foşnetul de aripi îşi ia zborul deasupra bătrânului cimitir. Alte case vechi îşi aşteaptă femeia frumoasă şi tristă şi alte ferestre ascuţite nasc doruri în sufletele care-şi poartă paşii pe străzile umbrite de tei magici.Mă întind pe duşumeaua care i-a purtat paşii şi aştept să plec spre alte drumuri cu case vechi.

Teii

Au inflorit teii in arsita Bucurestiului
Nopti grele, magia somnoroasa a saruturilor sarate
Atingeri electrizante, trupuri mirosind a departarea marii
Vapoare naufragiate pe valurile de praf ale orasului surd

Opriti-va si mangaiati teii de la Fantani
Apropiati-va si sarutati-i
Simtiti mirosul lemnului orb frematand de povestile de dragoste fara leagan
Sunt povestile voastre, povesti incarcate de scoici, povesti cu alge si pescari neintorsi

Chemati ploaia peste teii vostri
Simtiti parfumul cum vi se scurge pe trup
Smulgeti-va hainele si lasati-va trupurile uscate de dor sa soarba lacrimile teilor care plang pentru voi

Vin noptile fara somn oraseni obositi
Nisipurile adie prin amintirile care v-au construit trupul
Podurilor vechi le e dor de rochiile iubitelor voastre adiind la atingerea brizei
Si de saruturile cazute in apa plina de luna

Ungeti-va sufletele uscate cu ceva
Ungeti-le cu amintiri, ungeti-le cu tineretea voastra nestiutoare
Altfel nu veti sti sa va tineti copiii de mana,
Altfel nu veti sti sa risipiti nisipul adunat intre pleoape

As vrea sa oftam cu totii adanc
As vrea sa plangem impreuna miliarde de suflete moarte
Sa adunam lacrimile si sa ne spalam ochii de sangele inchegat
Sa luam teii de mana si sa mergem mai departe Spre inimile noastre, acum mute....

ROŞU 20

ROŞU - 20
Eve
Marţi, 06-Mai-2008
Ştirea sinuciderii Evei m-a zguduit puternic şi acelaşi cutremur a produs şi cercurilor noastre de prieteni. Nimeni nu-i putea identifica motivele şi o bună bucată de vreme toţi ne gândeam la o crimă. Dar concluziile au fost clare – sinucidere.
Eva Grim, fata bătrânului Grim, fost înalt funcţionar în Ministerul Afacerilor Externe şi coleg cu tata, era una din cunoscutele frumuseţi blonde ale oraşului. Profund răsfăţată din momentul în care a văzut lumina zilei, Eva a trăit într-un continuu Barbie – glamour. Îmi aduc aminte ziua în care am mers cu ai mei la familia Grim pentru una din aniversările doamnei şi minunatul moment în care Eva m-a tras de mânecă înspre dormitorul ei, a închis cu grijă uşa, s-a aşezat pe pat, şi-a scos cu mare pricepere chiloţeii şi mi i-a arătat spunându-mi: ”Uite, mi-a adus tati chiloţei Diol!”.
Spre deosebire de tata, bătrânul Grim făcuse mulţi bani prin funcţia pe care o ocupase la minister şi asigurase familiei sale un înalt nivel de trai. În aceste condiţii Eva a avut o copilărie şi o adolescenţă fără griji. Şi pentru că nu prea avea pentru ce să lupte, până să se mărite a trăit într-o continuă distracţie. Într-o seară, Grim disperat că i-a găsit Evei în dormitor câteva pastile de Ecstasy, a venit la tata să îi povestească întâmplarea şi să îi ceară sfatul în această privinţă. Nu ştiu ce s-a petrecut după, însă mie mi-a confirmat o bănuială mai veche, care apăruse când o vedeam pe Eva în cluburi, de fiecare dată împreună cu Alma – pe care o ştiam toţi că se droga – şi având acelaşi comportament ca al ei. Dar a trecut mult timp de atunci şi nu m-am mai gândit ani întregi la aceste lucruri care-mi apar acum în minte de parcă ar fi fost ieri.
Copilăria şi o bună parte din adolescenţă, până la plecarea din ţară mi-am petrecut-o alături de Eva. O perioadă a copilariei am fost chiar iubiţi. Ca să ne ascundem de părinţii circumspecţi care ne surprinseseră de multe ori când Eva îmi arăta ce chiloţei îi mai aducea bătrânul Grim, ne puneam bileţelele de amor în caseta roşie de metal îngropată în spatele casei doamnei Rita - vecina noastră, în locul numai de noi ştiut. Eva îmi scria un bilet în care îmi spunea cât de mult mă iubeşte, când o lasă doamna Grim afară şi unde se va duce, ieşea din casă şi îl punea în caseta noastră roşie. Eu o vedeam pe geamul mic din spatele casei noastre, o aşteptam să plece, mergeam la casetă, dădeam la o parte pământul de deasupra şi luam triumfător biletul, apoi ne întâlneam unde trebuia şi ne iubeam platonic. Astfel, părinţii nu ne vedeau prea des împreună şi nu stârneam suspiciuni.
Înspre adolescenţă drumurile noastre s-au bifurcat. Nu am mai fost aşa de apropiaţi, eu a trebuit să învăţ foarte mult, Eva nu avea de ce, şi ne întâlneam destul de rar. Apoi a trebuit să plec din ţară cu familia dar am ţinut legătura telefonic şi, în mod ciudat, de fiecare dată când vorbeam simţeam din partea ei o mare încărcătură emoţională. Asta m-a bucurat tare mult şi mi-am readus-o aproape de suflet. Ne-am vizitat apoi de câteva ori, întâlnirile erau tulburătoare, ne atingeam în treacăt şi tresăream dar ne retrăgeam imediat, ne era frică să înaintăm, vizitele se terminau, familiile îşi luau rămas bun, la fel şi noi...N-a fost să fie...
Pe la 22 de ani, imediat după ce şi-a terminat facultatea, Eva s-a măritat cu un pilot de succes, un om deosebit, îndrăgostit nebuneşte de ea. Anul următor au avut o fetiţă, frumuseţea de Sandra care acum are cam 20 de ani şi pare a fi copia fidelă a Evei.
În toată istoria acestei famili nu ştiu să fi existat evenimente care să o conducă pe Eva la un asemenea gest. Singura supărare din ultimul timp de care ştiam, era faptul că Sandra era cu un tip destul de în vârstă, care probabil că nu corespundea standardelor familiei, dar de care frumoasa fată era îndrăgostită lulea. În rest...
Amintirile mi-au purtat paşii înspre strada unde am locuit în copilărie. M-am strecurat pe lângă gardul casei părăsite a doamnei Rita şi am ajuns la locul unde îngropasem caseta roşie. Caseta mea şi a Evei. Am dat pământul la o parte, cum făceam în copilărie şi am scos-o emoţionat aşteptând să găsesc un bilet de la Eva.

Viktor
Duminică, 04-Mai-2008
Plecă dimineaţă, prin duminica abia şoptită de razele somnoroase ale soarelui. Aerul vesel îi răvăşi prieteneşte părul şi îl luă încurajator după umeri făcându-l să îşi ridice privirea din pământ. Paşii urmau ameţiţi drumul pe care îl ştiau atât de bine dar pe care nu îl parcurseseră niciodată ziua. Ajunse la club, intră şi se închise pe dinăuntru.
Viktor se aşeză la barul gol şi îşi umplu un pahar. Era prima dată singur aici, în douăzeci de ani.
Subsolul cocoşat, deranjat din somn, îl primea rece şi morocănos. N-avea chef de destăinuri, de judecăţi, de hotărâri. Ştia atât de multe că nu-l mai suporta nici chiar pe Viktor, care îi dăduse viaţă cu pensulele lui acum 2 decenii.
În schimb, canapelele măcar îl salutară mărunt şi oftară a compasiune iar scaunele se încordară parcă de amintirea greutăţilor fără astâmpăr şi a călcâielor înfipte în coaste.
Privirea i se fixă pe cele trei fascicule de lumină filtrate prin micile aerisiri ale tavanului. Le strecură printre degete şi încercă să şi le întindă izbăvitor peste ochii închişi. Lumina fu învinsă de zecile de trupuri din spatele pleoapelor, scindate de becurile stroboscopice. Viktor deschise brusc ochii şi îşi înecă privirea în licoarea aurie de lângă el. Băutura îi căzu în tălpi şi îl îndreptă către uşa roşie din spatele barului. O deschise şi îşi aruncă privirea peste dezordinea frivolă. Inspiră adânc mirosul fantomelor celor 20 de ani de trupuri înlănţuite în spatele uşii şi îşi închise din nou pleoapele pentru a le cuprinde şi păstra definitiv dincolo de ele.
Se hotărâse. Era pentru prima dată când inima i-o luase razna şi era prea bătrân să n-o lase în voia ei. Era prima dată când cineva îi semăna, când o femeie gândea ca el, când îşi recunoştea cuvintele şi gesturile în cuvintele şi gesturile ei.
În plus, după prima noapte de dragoste adevărată trăită cu câteva luni în urmă în spatele uşii roşii, urma să se întâmple ceva la care nu se gândise niciodată până acum. Urma să devină tată.
Un lung capitol se încheia în urma lui. Un capitol fără limite. O viaţă stroboscopică între trupuri şi noapte, dezgolită după uşa roşie din spatele barului.
O uşă nouă se deschidea înainte şi nu voia să piardă firul de lumină care se strecura prin ea.
Cu mişcări lente, parcă nedorind să termine vreodată, pregăti în liniştea mormântală din club, ultimul lui coktail, partenerul de viaţă cu care împărţise tot, mijlocitorul către gemetele blonde de dincolo de bar. Se aşezară la masa întunecată de lângă perete şi se priviră în tăcere. O lungă istorie se arcui între apele albastre ale ochilor lui Viktor şi reflexele viclene ale paharului brumat. Îl ridică şi îl lipi de fruntea fierbinte. Rămase aşa mult timp, cu ochii închişi, împietrit în amalgamul de imagini care se luptau năucitor să golească lichidul magic. Într-un târziu îl aşeză cu grijă şi se depărtă privindu-l cum rămâne, fără puteri, în întunericul gol.
Mângâie uşor barul adormit, aruncă o ultimă privire în urmă şi ieşi în stradă.

George
Duminică, 04-Mai-2008
În lumina crudă a dimineţii de primăvară, se simţi răsfăţat de câteva raze de soare şi fu cuprins de acel sentiment de fericire domestică al duminicilor calme. Se duse în grădina proaspăt amenajată şi se aşeză satisfăcut pe şezlong-ul său.
Era perioada în care imenşii fluturi aurii îi vizitau florile iar spectacolul amestecului de culori proiectat pe cerul perfect albastru îl încântau peste măsură. Prin curcubeul coborât în grădina sa îşi cântări viaţa de până acum şi constată că fusese ca liniştea acestei frumoase duminici.
Avea o soţie minunată pe care o iubea la fel ca la început, un copil deosebit care împlinise de curând 20 de ani şi pe care îl adora, în ciuda existenţei divergenţelor destul de aprige în ultimul timp dar datorate diferenţei de generaţie, şi mai avea avioanele lui, munca pe care o făcuse atât de bine ca pilot şi de care era atât de mândru.
Se considera un norocos şi se întreba ce ar fi făcut în locul colegului de echipaj, Martin, a cărui soţie îl înşela dinainte de căsătorie - ştia toată lumea, în afară de Martin - sau în locul lui Alex care, şi mai rău, aflase că nevastă-sa făcuse un avort când el era plecat la cursuri în California, pentru că rămăsese însărcinată cu cel mai bun prieten al lor. Aceste nenorociri îi ocoliseră familia, iar cei câţiva nori răzleţi apăruţi datorită conflictelor cu fata lui iubită se vor risipi definitiv după vizita de astă seară. Vor binecuvânta noua familie şi gata, lucrurile vor intra în normal.
Dintr-o dată vântul se înteţi, florile se închiseră, iar fluturii aurii îşi schimbară culoarea în violet. Cerul îşi aruncă peste umeri o eşarfă de nori şi trimise câţi câţiva stropi reci peste gândurile lui George.

Caseta roşie de metal
Marţi, 06-Mai-2008
”Caseta asta roşie e sufletul meu. E singurul loc unde mi-am mărturisit iubirea, este locul dragostei mele unice şi al sărutului meu curat. Este locul unde eu pot să vorbesc şi unde mi-e dor să fiu mângâiată...
Am alergat încălţată în pantofi cu diamante pe peroane de gări părăsite după trenuri cariate şi ruginite, după locomotive galbene cu ochi cenuşii...N-am ştiut ce caut, poate n-am avut ce să caut, dar am căutat rătutită, cu pupilele dilatate, prea dilatate, ceva...
M-am agăţat în tunelul ăsta găunos de toate pânzele de păianjen care mi-au scofâlcit sufletul şi am tras pe nas mirosul leşurilor deja pierdute în căutările lor. Am avut o viaţă încurcată, alandala, am fost vraişte şi fără somn.
Când am simţit că voi sfârşi în tunel, m-am hotărât să mă mărit. Cu câteva zile înainte de nuntă am vrut să-mi iau adio de la tunel. Şi am plecat în club. Dubla de Ecstasy şi alcoolul m-au făcut să mă pierd total şi să fac cea mai mare prostie a vieţii mele. Am mers dincolo de uşa roşie din spatele barului.
George nu a ştiut niciodată că Sandra nu este fata lui. Naşterea ei a fost bucuria vieţii lui, Sandra este soarele lui.
Am trăit cu minciuna asta atâţia ani...Tunelul şi-a luat taxa de părăsire. Dar n-am să plec în mormânt cu această minciună. O destăinui casetei mele roşii, sufletului meu acoperit de pământ.
Apoi, 20 de ani am trăit frumos, am avut un soţ iubitor, deosebit, am trăit viaţa model a părinţilor mei.
Destăinuirea Sandrei a fost momentul în care m-am reîntors definitiv în tunel. Sandra mi-a mărturisit că ia Ecstasy, apoi că are un prieten cu 20 de ani mai în vârstă. A urmat internarea la dezintoxicare. Sadra a trecut peste un tunel. Dar nu am reuşit să o fac să renunţe la prietenul ei. Au fost scadaluri monstru, Sandra s-a mutat din garsoniera ei cu el, apoi au plecat din oraş o perioadă. Când s-au întors erau căsătoriţi, iar Sandra era gravidă în luna a şaptea. Neavând ce să mai îndrept, i-am cerut Sandrei să vină cu soţul ei să ni-l prezinte şi să le dăm binecuvântarea.
Era barman şi lucra de 20 de ani într-unul din cele mai vestite cluburi din oraş.
L-am recunoscut imediat...
Era el, barmanul din spatele uşii roşii.

DE PRIMĂVARĂ

Chiar a venit primăvara! Îmi scot sufletul la soare şi mi-l legăn tălâmb de o creangă de cireş înflorit. Poate se usucă şi odată cu el îmi împietreşte şi dorul dement. Mă întorc pe dos şi las primăvara să mă frece cu sare şi să mă primenească.
Îmi strâng iubirile moarte de prin ungherele pustiului, le îngrămădesc într-un şanţ şi le dau foc. Ce fum gros, ce fum chinuitor îmi întunecă primăvara... dar nu mă pot abţine şi mă atârn pentru ultima oară, chinuit, la afumat. Poate mai primesc o mângâiere, poate o şoaptă, poate un zâmbet binevoitor...
Oasele iubirilor mele ard pustiite de blestemul meu de Neiubit...
Cireşul nu mai suportă, mă ridică printre crengile lui şi mă izbeşte cu putere de pământ. Urlă şi mă loveşte şi nu se opreşte până nu mă transformă în praf. A obosit să mă mai rabde, a obosit să-mi respire la nesfârşit nefericirea. Cheamă ploaia şi mă face noroi şi aruncă asupra mea infinitele copite ale cirezilor înspăimântate.
Spre seară, după ce am uitat cine sunt, cireşul m-a adunat fir cu fir şi a suflat vânt nou de primăvară peste mine.
Mi-am întins oasele noi printre florile lui albastre şi am coborât hai-hui din nou pe pământ.
Am tras un şut în nişte oase care-mi stăteau în cale şi am pornit către apus.
Soarele topindu-se în mare, pământul şi umbra mea din ce în ce mai mică îndreptându-se spe fericitul mâine...

DESPRE CUM IUBESC BĂRBAŢII ŞI DE CE...- O versiune marina -

Ma strabateau toate fulgerele pământului când apăreau ochii bleu-essence pierduţi printre părul răzvrătit de primăverile sălbatice ale oraşului de la marginea nisipurilor.
Îi urmăream pierdut linia care pornea din tocuri, se încrusta în gambă şi se pierdea alene sub fustă, la jumătatea pulpei întotdeauna neglijent dezgolite.
Îndrăzneam să continui spre arcuirile demente ale bluzei lipite de sângele felin şi-i culegeam ameţit praful oraşului ars, aşezat pervers peste buzele-i crude.
După mult timp mi-a văzut ochii şi a fost de acord. A fost o înţelegere amară, un pact murdar, un schimb de doruri fără conştiinţă.
Am gustat surd din cea mai frumoasă femeie neîndrăgostită, din perfecţiunea fără cuvinte, din tristeţea unei plaje părăsite de apă.
Îi ţineam părul strâns dureros între degete şi îi priveam de câte ori voiam ochii ireali, nemăsurat de adânci, în care mă căutam infinit printre cioburile amintirilor sparte şi dorinţele născute în alte paturi...Muşcam până la sânge din indiferenţa ei sublimă şi îi adunam ţipetele de durere pentru a le asculta atunci când va uita să se mai întoarcă.
I-am gustat orice...
Am intrat necuviincios, adânc, spasmodic, înfrigurat şi profund egoist în necunoscutul iad binecuvântat şi am cunoscut femeia. La fiecare apus, pe fiecare plajă, în fiecare oraş, în fiecare pat de hotel furişat sub lună.
Mi-a dăruit tot, în afară de inima ei mută şi cuvintele-i fragile, care, înainte să le pot auzi, îmi cădeau la picioare şi se risipeau în cioburi de os.
Nu a vrut în schimb decât bani. Mulţi. Foarte mulţi. Şi i-am dat. Pentru tristeţea ei infinită cu care îşi colorase ochii, pentru demenţa arcuirilor bluzelor ei, pentru eternitatea descoperită furibund în fiecare noapte.
Când nu am mai reuşit să plătesc, cea mai frumoasă femeie neîndrăgostită s-a pregătit îndelung. Şi-a colorat ochii în cer învăluit de mare, şi-a chemat primăvara rebelă prin păr, şi-a mângâiat cu mătase pielea arămie. Şi-a căutat cuvintele risipite printre stânci şi m-a chemat...
Eram o umbră strecurată printre străzile încinse de păcatul verilor încremenite.
Sec şi galben, un suflet stins cu orbitele împânzite de alge...Un tremur mut, o aripă lovită de pământ...
Ştiam că va fi condamnarea mea, moartea mea, alungarea din iadul binecuvântat.
Femeia m-a primit gravă, neiertătoare, sublimă. Şi-a deschis ochii. Mi-a izbit inima. M-a luat în braţe şi pentru prima dată i-am auzit cuvintele:
“De-acum...aş vrea să mă iubeşti…”

ŞOAPTA UNEI PAGINI NEÎNCEPUTE

Cât întuneric se poate ascunde în spatele unei foi albe...! Câte scufundari trebuie să fac în funinginea aşezată pe cioburile istoriei mele uscate...! Şi cum îmi încremeneşte cărbunele uitării pleoapa amară...!
Numai suflul cailor înspumaţi trecând prin visele oarbe, poate să mai aline ţipătul plajelor arse al cangrenelor mele!
Amintirea primelor atingeri de degete reci-umede şi a primului gust de femeie răscolindu-mi verile surd-parfumate m-a aruncat pe caii învolburaţi ce tropotesc peste aburii întunecaţi ai uitării.
Încerc să-i strunesc printre valurile de plumb, încerc să văd linia de oţel a orizontului .....
O imensă pleoapă se deschide la infinit şi fulgere roşii mă trăznesc din ochiul îngălbenit-amnezic.
Caii mă aruncă peste timp şi nu apuc decât să le văd trupurile arcuite peste moarte....
Eu mă aşez, ca de obicei, pe fundul mării şi aştept lemnul dulce al vapoarelor naufragiate....
De-abia acum îmi amintesc textura încheieturii maînii tale şi sunetul prafului răscolit de paşii tăi.
Zgomotul genelor străbătute de vânt şi forma aerului despicat de buze...
Îţi aud zâmbetul atingându-mi pielea vânătă...
Îţi aud clinchetul părului sărutat de nisip....
Luna îţi îmbracă rochia şi se strecoară printre valuri până la mine.
O recunosc, o dezbrac, şi o alung slută printre stele....

IUBIRE USCATĂ

De sute de ani, vrăjitorii satelor pescăreşti din peninsula Magenta trebuiau să lase, înainte de moarte o învăţătură profundă urmaşului în ale tainelor, pe care acesta trebuia să o prezinte comunităţii la înmormântarea vechiului mag. Evoria lăsase spre ştiinţa viitorimii că mările sunt lacrimi din sufletele morţilor care nu au iubit niciodată şi că un astfel de mort îngropat în apă îşi ia sufletul înapoi.
Dar vocea slaba a noului mag, bălăbănită printre stânci de vântul mofluz, nu ajunse la urechile lui Miguel, a cărui nevastă preaiubită muri la câteva zile după Evoria.
Miguel îi făcu un coşciug din bucăţi de scoică şi o îngropă în Mare, lângă barca de o viaţă, pentru a o săruta de fiecare dată înainte de a pleca spre furtunile morţii în căutarea hranei pentru sat.
Acum Miguel Arenas stătea pe nisipul verzui din faţa casei şi privea în depărtare, nevenindu-i să creadă că în câţiva ani de când îşi îngropase preaiubita soţie, întreaga Mare se transformase în nisip...

Postasul

Miguel Arenas iesise la poarta, asa cum facea de obicei, sa se intinda la soare ca sa-si usuce hainele. Singur pe lume, fara nici o legatura de sange sau de alta natura, in fiecare duminica la ora 06.00 fix intra in bucata de mare din spatele casei ca sa culeaga alge pentru toata saptamana viitoare. Era singura hrana pe care si-o putea permite, ca toti ceilalti de altfel. Dupa ce-si culegea toata ziua hrana, la ora 18.00 iesea la poarta si se rastignea de gard pentru a-si usca pielea si a evapora sarea care-i intra in oase.
Postasul satului il gasi agatat in gard in duminica in care trebuia sa-i aduca nefericita veste. Din respect pentru teribila instiintare pe care trebuia sa i-o transmita, se opri la cativa pasi si astepta cateva minute. Miguel dormea dus, spanzurat de gardul alb de sarea adunata in cei 70 de ani de viata. Nerabdator, postasul scoase bucata de carne si o vantura prin aer. Miguel aproape ca rupse batranul gard si se opri cu ochi insangerati in buzele postasului.
Acesta ii prinse maxilarul si i-l indrepta intr-o parte, apoi buzele lui despicara aerul pentru ca limba sa transmita otrava mesajului direct in creierul spongios al lui Arias.
Trei saptamani trecura de la primire vestii si Miguel nu se misca din locul in care a primit-o. Nici macar nu si-a miscat o mana sau un picor iar unii spun ca nici macar nu a clipit.
Dupa inca o saptamna Arias incepu sa planga. In trei zile s-a acoperit complet de sare iar peste inca o saptamana vantul a inceput sa-l imprastie prin sat.
Oamenii il respirau si stiau cine este. Se gandeau cu groaza la momentul in care postasul va scoate bucata de carne in fata casei lor.
Peste o luna s-au adunat cu totii, l-au omorat pe postas si l-au mancat.
Nimeni nu s-a mai miscat din acel loc. Dupa o saptamna au inceput sa planga cu totii. In trei zile s-au acoperit complet de sare iar peste inca o saptamana vantul a inceput sa-i imprastie prin sat.

Spleen

Cateodata intru intr-o cochilie ca sa respir in voie nisipul perlat si resturile de cristale de mare. Simt aici pielea incinsa a calutilor de mare si gustul rosiatic al sepiei in agonie....Zgomotul mut al marii imi creste tensiunea si ma izbesc prin oasele calcifiate ale melcului mort de sute de ani... Nici nu stiu ce vreau sa imi amintesc ...nici nu cred ca vreau sa imi amintesc ceva...e numai sangele inchegat al piratilor stramosi in cautarea cutitelor aducatoare de moarte.
Numai sotia mea intelge vuietul meu si il asculta ascunzand sub san melcul in care ma refugiez. Daca ar sti ca urechea ei a fost un vechi refugiu al meu, si-ar adanci buzele in praful macinat al scoicilor aruncate de valuri peste orizont.
Imi plimb algele astea batrane peste genele mele deja incaruntite si simt in gropile din buze clocotul lacrimilor prabusite din ochi....Ce soare violet iti intuneca sanul in agonie! Ce tipat al palmelor mele mangaindu-ti pielea inzapezita imi coloreaza sangele in clepsidra. Durerea timpului masurat cu rigla si desertul in care mi-am pierdut ochii.....
Nisipul fosta apa naste camile si apa viitor nisip naste scoici... asa, prin aceleasi batrane trupuri vom respira cand alge cand scorpioni rosii...
Ce cautam in mlastinile de azi? Ce picioare de plumb ne fac sa nu mai atingem cu narile murdare nuferii abia infloriti de la suprafta? De ce ne sunt ochii plini de noroi si de viespi moarte? Plete rupte purtate de curentii marini spe vechile vapoare naufragiate.... Suflete tipand din intunericul amforelor pangarite de eunuci desfranati....
Urla Marea de neputinta valurilor...sfaramate in luna...Urla soarele in asfintitul ars de sarea marii insangerate....
Ma retrag in cochilia mea pustiita cu bucati de vise si ma acopar cu o pleopa sarata de fecioara batrana....plang de fericire ca iubirea mea ma va baga cu grija sub perna...
Maine camila va strabate din nou desertul crud....ochii arabului batran imi spulbera amintirile de pe fundul marii....ma intunec in sclipirile soarelui si aprind focurile in sufletele moarte.
Ciresii infloresc in decembrie....

Inceputuri

Mmmm...incepe aventura! Ce pacat ca nu am timp sa simt matasea inceputului asa cum s-ar cuveni....Oricum cred ca e rosie cu reflexe negre...si are gust de fructe de mare, nisip si portocala...Ma voi sui in barca mai tarziu putin. Trebuie intai sa-mi pregatesc plasele, sa scot panzele de la uscat si sa suier vantul...
Langa coliba mea arsa de soare stau pe nisip scrutand orizontul. Nu-mi pot opri mana dreapta din du-te-vino-ul fara sfarsit. Simt vantul in barba si in crapaturile buzelor si inima mica pierduta pe undeva prin genunchi.
Ma va primi marea?